Fetiș

De pe buzele cu care din când în când mă alinţi,

am sorbit picături negre de cafea amară,

am muşcat carnivor limba cu care mă minţi

şi sunt la fel de mut, acum, în compania ta bizară:

avem mâinile legate cu sfoară

şi strigătul de seară.

O cameră cu pereţii de sticlă, prin care mulţi ignoranţi

ne privesc, la fel de pervertiţi, de-afară.

Printre cioburi transparente, stă corpul tău întins pe dorinţi,

legată de picioare, de mâini, pe lângă sâni cu sfoară,

un foc de brichetă şi picături de ceară

şi strigătul tău de seară.

Oboseală nefirească ş-un fum sinuos de ţigară; nu poţi să renunţi,

nu poţi să refuzi, nu poţi să nu vrei, orice sclipire vulgară;

cu nervi te ating, te muşc atât de tare pe cât de mult mă minţi

şi nu zic nimic; stau trist, în compania ta bizară

îţi privesc picioarele legate cu sfoară...

şi nu-ţi mai aud - strigătul de seară.

Divanul Devianţei

Nihil. Cuvântul de azi, nobilu sânge şi la scurs pe un pansament, în van
Eu, cel de azi, îmi mâzgălesc gândurile frustrate pe un tavan;
Versul de azi, se dărâmă... iar nimeni nu mai compune nimic la pian,
Iar gaura neagră din creier, se mărşte azi. Ne descompunem cu fire cu tot, întinşi pe-al devianţei divan.

Mă cutremur, cum tremur...

Cuvintele parcă sunau mai bine ieri, când ascultam, divinul sunet de pian,
Iar eu, cel de ieri, visam un coşmar românesc, în umbre de decor bacovian.
Oamenii s-au reîntors la peşteri, sărmani saltimbanci; am să devin un cal troian, fără speranţă, sau poate un profet, la fel de mincinos pentru ei, bolnăvicios precum un Cioran.

Şi iar mă cutremur, cum tremur, blestemat cutremur.

Un circ absurd; maimuţe jalnice, se fac de rîs, se fac de plâns. Nu e nici un muzician,
în stare să atingă clapele unui pian, pe notele tragediei universului nostru orfan.
Oamenii s-au reîntors la peşteri, sărmani saltimbanci; am să devin un cal troian,
iar gaura neagră din creier, se măreşte azi. Ne descompunem cu fire cu tot, întinşi pe-al devianţei divan.