Oct 10, 2009

Orb să te caut! Mut să te strig!




I. Prolog pentru cuvinte deschise şi aripi închise.

Degete cu unghii de cuvinte apasă-n cap, împrăştiind aşchii de oboseli în fizic şi psihic,
în aşternutul său clinic, în care o simte pe cea care minte, cum îi urlă tare prin cap, la modul anarhic.
Nevoie de capac pentru canalul din gură, să nu mai curgă printre, cuvintele-ntre
dinţii pătaţi de cafea, să nu se mai scurgă-ntre şi printre penele de saltea, cantitaea de aripă stângă, cu calitatea sa că n-o să se frângă, de nici o stîncă şi nu o să cadă în nici o fantă adîncă... încă.

II. Până când?

Până când se stinge-o flacără de brichetă-n amurgul unei ţigări-ntr-o scrumieră anterioară,
la capăt de masă-n colţ de cafenea, la umbră de lumină semi-activă, într-un colţ de buze, în care apeşi o ţigară, apoi scoţi fumuri difuze; privirea intensivă cu care mă apeşi, mă roteşti, ca o rotiţă de brichetă,
mă transform în flacără pentru ţigara ta brunetă, parcă sub lumina verde a ochilor tăi.
Sculptez sentimentele noastre într-o şiră a spinării infintului nostru, ce o să se-ndoaie, dar nu o să se rupă după cum dictez stenografului deget ce ne transformă-n scenariu, trăirea...
M-am pierdut cu firea.

III. Despre cum te-am pierdut în buzunare rupte, poate în pachetul de ţigări.

Te-am pierdut, cînd m-ai abandonat aşa că m-am pierdut orfan de mine-n labirint, iar momentan, simt buzunarul rupt, finit; de căte ori în viaţă îţi vinzi sentimentele ca o curvă?
Nocturne şi reci cad priviri, neluminate de pe stâlpi, multiplii paşi, trec în cârduri, printre blocuri, baruri, geamuri.
Încerc să te caut în gânduri săpate adânc, săpate-n adâncuri, las multe gropi deschise-n care nu vreau să cad,
aşa că te caut în buzunarele-mi rupte, încerc să nu te-ating pe sfârcuri... ori degetele ori buzunarele, scad,
aşa că te caut în pachetul de ţigări, încerc să nu te-ndoi, număr ţigările din doi în doi, dar nu te găsesc cum mi-am imaginat în sânii goi.
Azi, sau poate, nici ieri n-ai existat, aşa că... îmi spionez gândul ce m-a exilat.

IV. Exilul.

Oraşul tremură-n ghearele unei dimineţi, lumini palide colorează-n ochii multora tristeţi,
conturate în linişte abiotică. Oraşul naşte activ, robotizând vieţile multora.
Oraşul clocoteşte-n cazanele unei amiezi, lumini intense clarifică sentimentele pătate de tristeţi
conturate în agitaţie biotică. Oraş brownian, pedale de acceleraţie a unei vieţi, apăsate de tălpile multora.
Pustiu aglomerat, exilat într-un exil neexilat, în care tavanul e un demon ce te-nţeapă cu lancia sa din înalt-n pat,
în patul în care îţi plângi amarnic existenţa din interior, în care îţi scurgi lacrmile-napoi să nu pătezi exteriorul altora,
ce te privesc suspicios; un tratament medicamentos... Cât poate fi de dureros?

V. Epilog.

Să mă vezi cum te caut, să mă auzi cum te strig,
Tu te-ascunzi când te caut, ţi-astupi urechile de cum te strig,
Te-ai pierdut în mine, m-am pierdut de tine...


Orb să te caut! Mut să te strig!

Oct 4, 2009

Deconstrucţie,

sau armonia detonaţiei lirice







Fără de lumină nu se poate construi nici o imagine, mai ales că pensule sunt închise în sertar,
aşa că am început să îmi desfac cuvintele, cu o şurubelniţă în cruce, deşurubez şuruburile instabile
din cuvinte, separ apoi literele, vocalele le pun într-o cutie de chibrituri goală, iar consoanele le-nşir pe coală de hârtie mâzgălită de praful de puşcă ce a curs din cuvintele triviale, ce nu am reuşit să le desfac, aşa că le-am spart.
Mi-au căzut câteva piuliţe din propoziţii, iar stâlpii de susţinere a frazei se clatină, sub fiecare pas, îmi simt zdruncinat fizicul mental partajat neuniform, lipsit de orice conexiune propice existenţei.

Am desfăcut un fermoar, câţiva nasturi, încă un fermoar, am dezbrăcat tot, în faţa unei oglinzi...
Am ras cu dispreţ orice fir de păr de pe cap... şi gene şi sprâncene, pe un scaun între oglinzi.
Cu unghiile încerc să desfac de pe jos parchetul, e întuneric, becul a suferit o implozie, aşa că e fărâmiţat.
Cu un ciocan bat în perete, cu tălpile calc cioburile împrăştiate de la ferestrele sparte, difeite obiecte, bucăţi de mobilă suferă o călătorie pe aripile poluate ale aerului de oraş, blocând circulaţia dezordonată. E un trafic intens.
Uşile cad, totul se decojeşte, se desface, plesneşte, se sparge, se dezintegrează; nu auzi ce frumos te scrijeleşte pe timpane sunetele mecanice ce se sparg pe înserat, aestetice, de pretutindeni, metaliceşti.

Mi-au aparut unele ciuperci nucleare la degetele de la picoare, de când umblu desculţ printre dărămături, prin beznă, uneori mai privesc cu ochii mei reci printr-o perdea murdară de paşcani, cum se dărâmă orizonturile în splendoare lor; oare ce compozitor a reuşit să compună mai frumos ca Wagner distrugerea?! Cad cărămizile de peste tot, burlane se ating cu zgomote de asfalt, accidente sinistre se întâmplă oriunde, însă redacţia ziarului e goală; a mai rămas un gazetar mustăcios ce fumează apăsat şi rescrie pentru a şaptea oară un editorial de închidere al ziarului.


E a doua zi de când Soarele sa stins. Mulţi analişti de toate felurile se gândesc dacă ar fi cazul să reânceapă numerotarea calendarului. Companiile de electricitate stăpânesc continentul. Am hotărât că de marţi o să îmi schimb planeta; circulă zvonuri cum că pe Uranus nivelul de trai ar fi mai bun. Cică e un hotel în care, pe lângă băutura ieftină de la bar, muzica jazz cântată de frumoasele negrese de pe Venus, îţi oferă o cameră cu privelişte minunată de unde poţi vedea cum se destramă universul.