Când ești poet și n-ai nici un folos pe lume,
cuvântul ți-e neauzit și ființa fără nume,
cum ai putea să îți păstrezi inima tăciune
și dorul tău să se înalțe ca o rugăciune?
Așteptând apa să curgă de la robinet,
sau treapta să te ridice din subteran profet
al asfaltului, al prafului, al catalogului cu ofertele
supermarketului. Stăpânește-ți momentele,
nu le cheltuii cu banconotele, ci cu sentimentele. Ești pierdut, camuflat în toate evenimentele, așteptând timpul să curgă ca lumina în străzi, trotuare,
în noaptea adâncă a sufletului, lipsită de continuare.
Lasă-mă să fiu lumina ochilor ce caută claritatea
milioanelor de detalii, obositoare cu cantitatea
amăgirilor; privind dintr-un punct fix amintirile,
realul devine abstract. Ești pierdut, printre chipurile
antagonice, în oceanul de materiale de construcții folosite,
al ideilor noi ce sunt deja învechite...
Lasă-mă să-ți fiu poetul tată... să-ți fiu poetul fiu...
cuvântul meu să te-nsoțească-n viață, până la sicriu.
Ascultă-mă! Ridică-te! Fii viu!
Duminică,
26 Iunie 2016.
La Poarta Crișului..
