Etern Infern sau Industria Uitării De Sine

V.

2012-01-26T18:40:00.000+02:00

Leşin

existenţial,

în momente de

angoasă ce se

multiplică cu

palpitaţii şi

transpiraţie;

de parcă mai mereu

am gura uscată şi

mintea atât de

întunecată, încât

pierd amintiri.

Timpul se scurge şi

nu e îmbuteliat de

nici o companie de

stat ori

privată.

Am o frică

constantă de

a nu fi.

Girişu de Criş,
26 Ianuarie 2012,
17.47.

U t o p i e

2012-01-22T19:25:00.000+02:00

u t o
p i e

Visez
de mult o femeie
ce ţine în mâini o cutie,
e noapte şi tot în jur e câmpie,
vântul bate domol dar cu tărie
îmi agită friciile toate legate de o funie

şi atunci parcă mă trezesc transpirat,
în urechi încă aud un lătrat
ce nu-l pot oprii nici atunci
când mă spăl cu apa
rece pe faţă
şi nu mă
recunosc

când
privesc în oglindă,
de parcă nu am trăit
mai bine de douăzeci de ani
împreună cu mine ca spirit şi trup.
Apoi îmi aduc aminte visul de parcă
nici măcar nu s-a terminat, şi parcă
e încă câmpie stihie, iar femeia
goală din vis îmi întinde
cutia ei veche de lemn.
Curiozitatea mă face
să o deschid şi atunci
închid visul şi mă trezesc.
Nu vreau să ştiu
secrete când
mă trezesc.

Girişu de Criş,
22 Ianuarie 2012,
18.35.

IV.

2012-01-14T21:49:00.000+02:00

Eul
îşi cară nevroza
pe chipul umbrit de veioză,
îşi scoate-o ţigară din toză,
fumează grăbit dar gândit
de parc-ar construi
în juru lui un zid
de nezdrobit,
la care
muzele-şi plâng
vidul ursit de horoscop,
etern şi fără un anume scop.

Girişu de Criş,
14 Ianuarie 2012,
20.10.

P s i h o z ă

2012-01-10T14:41:00.000+02:00

De parcă s-a sfârşit uni-versul
într-o seară-n care
mă gândeam intens
la nemurire.

Încercam să scriu din infinitul
infinitului şi socoteam
câtă materie primă
e necesară,
cât capital,
cât suflet,
câtă cerneală.

Aveam pagini pline de uni-vers
sub forma unor hărţi
indescifrabile.

Asta-i mansonerie
ar ataca unii, dar alţii,
alţii ce-ar zice
dacă ar ştii că
printre paginiile
alea multe
de pe masă
aveam până

şi schiţele
originale ale creaţiei,
ale bărbatului
şi nu în ultimul rând
blueprint-ul femeii.

Cu toate astea în faţă
eram pe cale
să devin un tiran,
doar un blitzkrieg
pentru a cuceri până
şi ultima redută a femeii
şi a-mi instaura regimul
de austeritate.

I-aş fi distrus
orice mişcare de rezistenţă
cu mâinile goale, cu strategia
exerciţiilor de fizică mentală,
căci îi cunosc toate formele,
până şi cea mai adâncă peşteră.

Ar fi supravieţuit poate,
doar până la punctul G,

dacă nu s-ar fi sfârşit lumea.

Girişul de Criş,

10 Ianuarie 2012,

14.12.

III.

2011-11-10T17:32:00.000+02:00

Sânt gânditorul de piatră,

buzele mele sculptate

sânt mute, sânt grele,

sânt ca de piatră

sculptată

de-o mână

stângă de fată

de-o mână

stângă ciudată

ce viaţa o-nchide

în forma de piatră,

când udată de ploaie,

când uscată de soare...

Gândul meu apasă pământul

care nu a auzit cuvintele

inimii mele de piatră

sculptată de ciocan

şi daltă

de-o mână

binecuvântată

de-o mână

nevăzută

ce ideea o-nchide

în forma de piatră,

când lovită de vânt,

când cioplită de daltă...

München,

23 Octombrie 2011

Metamorfoză

2011-10-25T22:36:00.000+03:00

Nu m-am gândit prea mult
şi nici măcar nu a fost greu
să mă transform în piatră,
am schimbat tot, corp şi suflet,
într-o piatră pe care ar fi greu să o găseşti,
i-am păstrat accidental toate trăsăturile,
nu i-am adus nici măcar o înbunătăţire,
nu am făcut-o să fie mai grea,
nu am făcut-o să fie mai mare,
am lăsat-o exact în locul
în care a avut loc transformarea.

Dacă mă găseşti totuşi şi te uiţi la mine
logica ta ar spune eşti o piatră, nu poţi fi altceva,
dar sufletul tău ştie adevărul, pe el
nu îl minţi, aşa cum încerci să îţi minţi
trupul că nici un Dumnezeu nu există.
Aşa că, dacă mă găseşti şi te uiţi la mine
o să ştii foarte bine că sunt eu,
o să ştii că asta nu e o metaforă,
că nu e un simbol sau o credinţă
pe care eu încerc să ţi le impun
ca martor al transformării mele
în piatră, această piatră pe care
ai putea-o găsii şi poseda,
ai putea să o cureţi de praf
şi să o aşezi ordonat într-o colecţie,
ai putea să faci practic un muzeu
pentru mine, să mă poată admira şi alţii,
poate şi alţii mă caută...
de ce nu m-ar căuta,
la urma urmei sunt o piatră
ca oricare alta, numai că eu,
sunt eu...

M-am gândit să rămân piatră,
măcar o perioadă, ar fi interesant
să vezi câţi oameni ar putea trece
făra să mă recunoască, oare câţi
or să mă lovească cu nebăgare de seamă?

M-am metamorfozat într-o piatră
pe care o dăruiesc din toată
inima mea de piatră
iubitei mele,
Razielle,
care o să mă păstreze
în muzeul ei personal,
probabil.

München,
23 Octombrie 2011
23.48

Noaptea în Munich/ dorm înot

2011-10-14T22:10:00.001+03:00

Noaptea în Munich e ca o toamnă,
e frig şi vântul suflă slab şi orb.
Străină-mi e întru totul
de parcă aş dormi înot.

Eu mă întind în pat cu dorinţa
îndreptată spre tine iubito.
Departe îmi eşti întru tot,
de parcă aş dormi înot.

Mă trezesc ud dimineaţa-n cearşaf,
e frig şi vântul suflă slab şi orb.
Am apă în urechi şi totu-i
de parcă am dormit înot...

Iubitei mele,
Razielle
13 Octombrie 2011

Vineri 13

2011-09-06T23:23:00.001+03:00

E vineri 13,

cea mai neagră zi din an,

afară plouă strâmb şi rece,

iar Ion e în odaie, se spală în lighean;

e dezbrăcat, murdar de sânge

şi speriat când vântu-i bate-n geam.

Ieşit din minţi, se freacă, cu unghiile sale de tablă,

cu care, mai devreme-n beci săpa o groapă.

Ion are faţa suptă şi e tare albă,

ochii îi strălucesc, iar păru-i curge-n apa

rece cu care se clăteşte de zoaie.

Afară – câinele latră

când spre beci,

când spre poartă…

Pe pat, pe scândura veche,

stă întins osânditul, cu oasele goale,

iar sângele îi ţiuie-n ureche.

Fulgeră, trăsneşte, Ion nu se trezeşte,

transpiră, se foieşte, vorbeşte-n somn drăceşte,

înjură şi urlă, cu spurcata-i gură.

Dracul îi cântă şi-i joacă-n odaie,

se-ndoaie şi râde ca un saltimbanc,

pe scaun, ligheanul cu sânge şi zoaie,

Unde-i Maria? De ce-ai ucis-o Ioane?

În beci e Maria... în beci sub butoaie...

Zinc

2011-08-06T12:12:00.000+03:00

Se mai întâmplă uneori
s-ascult muzica pietrelor
și sunetul ghetelor,
stropii-n cădere epică,
de ploaie, de sânge, de foc;
vântul ce fluieră groaznic
pe acoperișuri înalte de zinc;
rănit adânc sta cerul,
cu ghearele strânse, urlând a apus,
de ploaie plâns.

De gânduri strâns,
ascult tăcerea pietrelor,
mă descalț, doar să pășesc în noroi
ca stropii-n căderea lor epică,
de ploaie, de sânge, de foc;
simt vântul ce-mi fluieră corpul
și umbra ce-ascunde toporul
și ploaia ce spală omorul,
ce-mpodobește amorul.

(6 august 2011)

45 (sau Fişă dadaistă de bibliotecă)

2011-04-25T15:06:00.009+03:00

Dracula se plimba de sute de ani,

prin Livada de vişini,

în care Unchiul Vania,

visa mereu ca zboară Pescăruşul.

Divina sa Comedie,

În căutarea timpului pierdut.

Swann a creat Fundaţia,

Fundaţia şi Imperiul,

iar când toate acestea au căzut,

din nimic s-a creat A doua fundaţie.

Taras Bulba poartă încă Mantaua,

din care a purces însuşi Dostoievski.

Cu Nasul pierdut printre toţi Vii,

reali sau mitologici.

Nefericitul doctor Faust,

suferă de Crimă şi pedeapsă –

there is no sun Shining...

E anul de graţie 2001: O odisee spaţială

a voievodului, Stăpânul inelelor,

Othello, cel care a săvârşit

Îmblânzirea scorpiei

prin recitarea de Poezii

de Marele şi Eternul Eminescu,

în faţa altarului de la Muntele vrăjit;

acolo unde Maestrul şi Margareta

erau terifiaţi de Lupul de stepă

ce dădea târcoale pe la Castelul lui Kafka;

cu Necuvintele sale,

Romanţe pentru mai târziu,

de Plumb, cu Noduri şi semne,

ca o Proză de M. Eminescu.

Sunt Ultimele sonete ale lui Shakespeare

în traducere imaginară a unui doctor,

Poemul Invectivă şi alte poeme

sau Cântice ţigăneşti

şi alte poeme din Biserica Neagră,

la Echinoxul Nebunilor şi alte povestiri.

Metafizica,

Critica ratiunii practice a consumului de Opium.

precum Jurnalul unei dezintoxicări,

ne confesează Despre miza gândirii.

Ultimul rege din Borneo scria Scrisori din exil,

triste şi pontice cu Ode, Epode, Satire, Epistole

despre Adevăr şi existenţă.

Precum în cazul Wagner,

Aforisme şi Ştiinţa Voioasă

ne duc pentru nu ştiu a câta oară la

Amurgul Idolilor.

Povestea mărţişorului

2011-03-13T15:01:00.008+02:00

Cine mai ştie iubito,

povestea mărţişorului,

născută-n hora soarelui,

cine mai ştie iubito,

din legendele satului

pe cea a mărţişorului.

Cine mai ştie iubito,

povestea mărţişorului…

II.

Am să îţi leg câte un şnur,

la gât, la mâini şi la picioare,

în cercuri strânse, protectoare.

Alb împletit cu roşul

sânge scurs în zăpadă,

ca jertfă, ca un sacrificiu,

simbol sau artificiu.

Am să culeg apoi

de pe altarul templului,

doar ghioceii,

primiţi în dar de la zeul Marte,

în prima zi, a timpului său.

În părul tău, veşnic mirosind a primăvară,

am să pun, iubito, ghioceii...

Ce frumos îţi plouă pe umeri părul,

în timp ce-ţi numeri în oglindă

ghioceii...

Tu îmi aduci, iubito, primii stropi

din ploile primăverii.

Iubitei mele, Razielle...

II.

2010-11-28T14:45:00.003+02:00

E noapte…
Mă scufund în tine
ca-ntr-o mare – adânc
mişcat de
valurile tale.
Cobor şi lustrele
din boltă
– tavanul teluric – ,
să îţi pot lumina
curios,
misterul tulburat
prin investigare.

E rece...
Mă înec în tine,
să mi te adâncesc
în mine,
cu-ale tale tulburi
viziuni ce-mi apar
în vise,
ca voci de sirene.

E noapte,
iar – apele tale,
sunt reci la picioare –
când înot...

Romanţă muzei mele

2010-11-27T19:30:00.001+02:00

Am să mă las amăgit de şoapta ta
imaginară, pentru-a nu ştiu câta
oară; am să mă las orbit de tine,
modelat de palmele tale fine.
Atingeri ce mă lasă cu suspine,
de ieri, le port ca răni adânci în piele,
ce m-ocrotesc în ceasurile rele.

Am să mă vindec uneori de tine,
iubire, pe când nu vor mai fi pline,
paharele de-absint. Misterioasă,
ne-a-mbrăţişat noaptea, armonioasă,
ca o sonată la pian, frumoasă,
eşti muza mea, ce-mi apasă pe vene
ca pe clape, cu sunete de pene,

de aripă de înger, ce se lasă
luminoasă, prin noaptea-ntunecoasă.
Tainică în calea privirii-mi păşeşti,
tu, muza mea – cu-ai tăi ochi verzi, tu îmi eşti,
cuvântul meu în care te adânceşti.
Gândul, spre apele tale se varsă,
iar tu îl ademeneşti, curioasă.

Frumoasei mele, Razielle.

I.

2010-10-31T13:09:00.002+02:00

Cu tălpile goale

coboarăte-n

genunchii de pământ,

să cureţi adâncimile

întunecate din trecut,

cu mâinile tale de lut.

Întoarce-napoi cele trei

ceasuri de pe peretele

existenţei tale,

ne-ncetate-n

ireversibilă

rotire simbiotică

a sufletului în corpul,

dispensabil întru’ scopul,

metafizicii criptate-n

pagini acoperite de

vazduhul nopţilor

ce-şi apasă

genunchii săi greoi,

peste umerii ce-i poartă

cu resemnare-n, tăcere.

Rugăciuni să-i dea putere,

în a-şi zidi peretele

cu cele trei ceasuri ale

fiintei de pământ,

spulberate-n

căile cosmice.

Un capriciu antic

2010-09-04T23:37:00.000+03:00

În raftul cu cărţi,
nu găsesc alinare
ci doar pe buzele
şi-n palmele tale
atinse de tuşuri
şi vopsele rare
ce nasc
unele lumi imortale
în care
femeile stau goale
în tirania culorilor
intense - ameţitor
iz de templu pompeian,
îmi atenuează simţirea
şi simt capriciile trupului
cum cântă
iubirea.

Iubitei mele, Razielle

De strajă...

2010-08-13T22:10:00.002+03:00

Surghiunit, tempesta-mi poartă

dorul, ca pesta-n vechie

urgisînd cetatea vie,

morţi stau strugurii în vie,

paznic sta înfipt în glie

surghiunint. Tempesta-i soartă

bate piatră-n uşi şi poartă,

stricată-i carta-n vecie

făr de glas lăsând să fie

gura-nodată-n magie

sepultând taina de vie.

Surghiunit, tempesta-mi poartă

carte-ntr-o sticlă crăpată,

iar neudata hârtie

în mâini de strajă să fie

la gât sigiliu să fie

păzit cu taină de glie.

Surghiunit. Tempesta-mi soartă!

Celei ce păzeşte inelul cu rune...

poema adâncimilor

2010-08-10T12:55:00.001+03:00

(de scris pe pielea femeii)

Ți-e gândul plin de tuș,

limba ți-e peniță,

scrijelește-mi pielea

cu tuș,

cu peniță,

adânc...

Ți-e viersul din tătuș,

glasul cu dorință;

descântă-mi urechea

cu tuș

din peniță,

adânc...

Treptat, a cincea esenţă

2010-08-02T00:58:00.001+03:00

- cvintesenţă -

cu unghiile
scormoneşte-mi fiinţa
iubito, acum

cu urgiile
nu-mi atinge conştinţa
iubito, de-acum

cu călcâiele
explorează-mi dorinţa
iubito, ş-acum

cu furiile
să nu tâlnim căinţa
iubito, de-acum

iar cu pălmile
rugăm 'nalta voinţă -
ne pierdem necum.

Către Paula...

A vis...

2010-07-28T19:50:00.001+03:00

Ecran spre cer, fără semnal,
a-bis - inconştient transmis
în vis - sta gândul neadmis.
Ecran spre cer, fără semnal,
m-afund în totalul emis
şi văd ciudatul nepermis,
ecran spre cer fără semnal,
a-bis - inconştient transmis.

Către Razielle...

Incursiuni în camera roşie

2010-07-26T23:49:00.002+03:00

Ca un soldat mi-am spălat uni(ca)forma/ă ce o cunosc
în apa rece de munte, frecam cu pietre mărunte
hazardat, că mi-am pierdut poate din cuget; nu mă recunosc
în minţile nelegate de nicio punte; miciile amănunte
se pierd gradat; azi nu mă pot învinge, azi nu mă cunosc

stând gol, lipsit de rol... nu găsesc nici un hol, nici un pahar de alcool,

găsesc doar mici cuti în decor, de metal. de sticlă şi de carton,
cu capace sau fără, cu păianjeni sau fără, cu pietre sau fără
pietre multe şi neregulate ca formă; să fie cutiile lui Platon?
Adunările şi scăderile de elemente ce se compun sub lumina rosie

a unei camere, ce îmi pare straină, ca şi amintirile...

Colecţionar de secrete. Degete şi ochi, folosite/folosiţi ca unelte
de răsfoit documnete, de cercetat ideograme, în căutari încete.
Simt o sete de nesăturat... iar gândul mi se scurge la râul de munte
unde, mă vedeam adunând pietre din pietre de temple căzute,

printre runie se pierd cărări labirintice ce, mă poartă spre tine iubito...

Pavate cu trudă-n noroaie, cu fruntea spălată de ploile nestinse
şi nepotolite ce picura în noi... ridic pietrele astea încinse,
ca de jăratec în palme se simt... de tălpile tale nu vor fi atinse,
iar fiinţa-ţi crudă, va-nflorii perpetuu în aşternutul din vise
sub bolta pictată din templul, crescut sub temelia unei camere roşii,

ca focul ce arde în pasărea pheonix, pe cerul înserat în Oraşul Negru.

Către Razielle...

Căzută-mi sta ploaia...

2010-07-17T23:47:00.000+03:00

Căzută-mi sta ploaia menită, p-asfalt,

tulbure chip, oglindit-n apăraie;

sprijinită-mi sta pe umeri, de bazalt

al ei trup ce spinarea mi-o-ncovoaie;

ocrotit sub magia ei din înalt

ce-mi spală a sudorilor şiroaie,

precum o iubită. Uneori tresalt

când îmi curgi pe spatele gol, tu, ploaie!

La mările

2010-06-21T20:32:00.001+03:00

La mări la care nu ajung,
la ţărmuri ce nu le ating...
De-ncerc nu pot să te alung,
dar nici nu pot să te disting...

Eu prin furtuni te caut -- strig,
Iar pielea udă-mi e de frig.

Tu prin genuni de apă-n lung
îţi umezi tălpile -- străpung

limanuri ce nu le ating,
la mările tale n-ajung.
Nici nu mai pot să te disting,
dar nici nu pot să te alung.

Trip-tic. Sonată estompată pentru pian şi vioară nr.114

2010-06-20T14:55:00.002+03:00

I.

Uneori nu plouă cu zilele. Alteori îmi plouă nopţile,

când mi s-aduce aminte de ploaie, o simt în fiecare seară-n patul meu,
vatr-a nopţilor de vară, ce-mi coace-o agripnie colorată transparent
de transpiraţiile neregulate ce se pierd reci
în cearşafurile de tablă a vetrei.

Sunt nopţile în care nu pot dormi- n cuptor,
neputându-te vetri lângă mine;
Fiinţez într-un spaţiu intens dilatat,
iar în REM ecranul pe care deseori apăreai, e avariat,
încât pielea ta îmi pare,
ca paginile-ngălbenite cu psalmi vechi
ce stau închişi în praful nesuflat din raftul etajat,
suspendat futuristic pe pereţii arşi de humă.

Când mi-aduc aminte de tine, te simt-n fiecare nopate-n patul meu,
vatr-a nopţilor de vară, ce-mi coace dorul ca pe un puroi;
roiuri de gânduri îmi survolează REM-ul,
oare vor să-mi solească sfârşitul (de tine...)

II.

Dimineţi melancolice.
Dimineţi sumbre la pian, prin ferestre intrând gîndul suicidului,
sonoritatea vântului ce-mi prevesteşte furtuna, cu picăturile ei sticloase,
stropi reci ce-şi grăbesc cadenţa, căderea, delirul,
fantazma unui ideal în spulberare,
ca praful de pe cărţile vechi,
ce umple aerul, apoi covorul...
Aspiratorul.
Încetez să aspir, veşnic se rispipesc în orizont oaze,
dar îmi concep crezuri, orice om are nevoie de muzică
pentru-mblânzirea animalului cu gheare tăiate de fermierul din apartament.
Mulţi îmbogăţesc pădurea lui etern infern, cu rădăcinile lor,
legaţi de gât cu sfoară de cânepă, sau tăiaţi la vene cu lame gillet,
înhghiţind un pum de pastile, sau arucându-şi stropul de viaţă
ca ploaia-n ciment...

Apartamentul fermierului rămâne deseori vacant,
iar eu încep să cred că orice om are nevoie de muzică.

III.

Fermierul din apartamentul O, slujeşte tirania timpului,
merge des cu autobuzul, observă, simte, se minte.
Cerul îi plânge ca o văduvă, cu lacrimi reci şi amare,
e trecut de amiază, pare seară, căldură mare-n autobuz,
iar aerul umed şi răcoros de se scurge-n-nuntru'
îi excită simţurile apocliptice ce-l mint despre un sfârşit de lume
ce se exercită din când în când.

Fermier al oamenilor e poetul,
cel ce cântă ploile,
cum stropii compun partituri.

Păstor al femeilor e poetul,
cel ce cântă dramele,
cum Seress compune sinucideri.

Frânturi din jurnalul ultimului om

2010-05-05T20:31:00.000+03:00

(Salvador Dali - Geopoliticus Child Watching the Birth of the New Man, 1943)
Scrisul meu nu are o formă anume și nici un sens, având în vedere că locuiesc într-o pâlnie gigantică la un etaj superior. Sunt singurul om, pe plaja de tablă, cu multă rugină ce ține loc de nisip, iar mâinile, la fel şi picioarele, sunt prinse în lanţuri, legate cu sârmă oţelită. Ca un om singur ce sunt, îmi place să observ. E cald, tabla arde, bucăţile de rugină la fel. E cald, aerul e sărat, adierea vântului e aridă. Mă decojesc ca un ou, coaja se crapă, bucată cu bucată, fisuri adânci, fante negre pe cutia craniană. Din corpul meu de metal, se desprind plăci de diferite mărimi, ruginite, care cad cu sunet grav, uneori ascuţit.

Nu mă pot mişca, urechile mele sunt ţinta sunetelor haotice, ce zgârie timpanele pâna la nebunie. E al treilea an cu un singur anotimp, nişte stropi de ploaie nu au mai curs de mult, nici măcar norii nu s-au mai format de multă vreme... un soare mâhnit şi o lună clară, un ochi de gheaţă al nopţii. Nu sunt în stare să fac diferenţa între vis şi real, deşi visul e mult mai intens şi mai complex decât orice chestie ce o ating, deşi chestia aia ar putea fi o parte din corpul meu, nişte lanţuri, sau orice obiect decorativ aflat în perimetrul meu trasat de nu ştiu ce zei mâhniţi. Aş putea gândi, dacă gândurile nu m-ar schingiui şi orice aş gândi nu ar mâhni şi mai tare zeii; uneori contemplam blasfemia.

În memoriile mele se păstrează un pasaj nocturn, în care, sub ochiul de gheaţă al anului nopţii, anul în care un zeu groaznic şi-a propus să mă pedepsească cumplit... a oprit soarele în loc. Atunci, fantome ale trecutului apăreau deseori, nişte femei, cu corpuri atât de atrgătoare, goale, cu buclele lungi, cu ochii sclipitori, cu sânii de diferite forme, păşeau uneori în depărtări, uneori foarte aproape de mine, nu puteam să le ating, putea doar să le văd, să le memorez, să le doresc, să plâng cu dor de corpul oricărei femei, cât de urâte, pe care aş putea să o ating. Gândurile mele erau într-o mişcare haotică deşi practic nu prea legam bine cuvintele, nici la nivelul mental, căci mult mai încolo am reînvăţat cuvântul şi valoarea lui, iar mult mai târziu am învăţat să scrijelesc cu unghiile porţiunea de metal din perimetrul meu vital; aş putea zice că dorm pe amintiri, deşi nu îmi aduc aminte când am dormit cu adevărat în ultima vreme. Pierd ideile se pare... Oricum fiind ultimul om, măcar nu am alţii critici decât zeii, care oricum mă urăsc, mă pedepsesc, mă lipsesc de fericire; m-am gândit odată, că un zeu ar putea să îmi şteargă până şi bucuria scrisului, să îmi şteargă memoriile, bine conservate până acum, sub paşii mei, m-am speriat şi am încercat pe cât posibil să nu mă mai gândesc la chestia asta, să nu cumva să mă audă vre-un zeu şi să râdă de mine, meschin. Momentan sufăr de o foamete existenţială, mă revolt din orice şi deabia aştept sfârşitul zeilor, când o să pot să rup lanţurile şi să păşesc liber, pe plaja de tablă şi să privesc universul, făcând cerc după cerc pe margine pâlniei şi să privesc universul, stelele, constelaţiile, galaxiile. La un momendat ştiu că se vor naşte alţi oameni, iar eu... nu o să mai fiu ultimul om, poate doar primul.

Ut puto Deus Fio!

Când un bec plin de praf îşi scutură umbrele asimetrice prin cameră...

2010-05-03T22:21:00.001+03:00

Un oarecare bec aprins din timide încercări, îşi scutură umbrele asimetrice prin cameră.

Priveam distanţele prăfuite dintre diferitele obiecte ce îmi schiţau o hartă a diferitelor goluri astrale ale imaginaţiei unui eu intra-cameral, analizat din diferitele unghiuri neclare. Ochii obosiţi trimteau semnal către creierul agitat de calculele neprecise asupra boabelor arse de cafea, aruncate haotic de o zeitate cu spirit comic, pe tabla grpoasă a mesei de joc, a cuvântului.

Simt o durere uşoară la buza inferioară.

Îmi imaginez camera ca pe o machetă a creierului meu. Un horoscop greu de citit, de recitat şi de însuşit. Sunt un eu, înecat în apele adânci ale gândurile mele ce plutesc de atâta timp în derivă, departe de orice ţărm palpabil de palmele marelui orb, eul ce ai uitat să privească, aşteptându-şi naufragiul ce întârzie să apară, de parcă toate ţărmurile s-au sacrificat în apele agitate de nervii spumoşi ce agită braţele neobosite ale lui Poseidon, în speranţa de ai înţepa venele cu analgezice. Toţi muritorii se sacrifică în templele subacvatice, pe altarele mitice ce încă îşi ard focurile tulburi prin adâncimile apelor. Ce tulburi, tulburătore, licoare...

Cameră. Maşină complexă a scrisului. Urme de vin ce pătează asemările dintre foi.

Prin perdea, se cerne o lumină gălbuie, neuniformă. Creez o siluetă feminină umplută de timiditate, ce devine din ce în ce mai misterioasă având în vedere că îmi pierd controlul asupra ei. O despărţire dureroasă de proparia creaţie, ce acum atrage prin tot şi toate golurile neumplute.

Mă-ntreb dacă ea simte o durere la buza ei superioară...

Închid ochii şi simt sărutul, nu îi pot modela chipul, doar buza ei între dinţii mei, buza mea între dinţii ei, muşcături gentile, uşoare şi ascuţite; curg mulţi fiori reci ca gheaţa pe sub piele. Ea, nu spune nimic, de parcă orice cuvânt ar pute să-i defloreze identitatea; încerc să îmi dau seama de ascunzişuri, însă lumina asta slabă nu e demnă de lumina unui conchistador. Totul e acoperit. Totul se transformă în religie, în căi de urmat... Naştere de superstiţii acide...

Cea cu toate darurile, parfumul ei creeat de natura eului se răspândeşte ca fumul de ţigară, îmi intră în haine, în piele, în minte. De parcă un spirit malefic îmi contolează întregul despărţit haotic, ce acum se pare că a devenit de neîntregit.

După minute în şir de supraveghere am observat faptul straniu; se pare că creaţia ţinea în mâini o cutie de lemn, nu foarte mare, probabil de culoare neagră. Ochiul meu drept dormea, ochiul meu stâng investiga; în ture simultane, combinate cu exactitatea viselor, calculate în funcţie de poziţionarea boabelor de cafea de pe masa de joc.

După câţiva ani aud sunetul unui obiect ce s-a lovit de podeaua asta probabil în momentul genezei; deschid ochii, iar privirea cade asupra unei cuti violet cu capacul deschis. Atunci am băgat mâna în buzunar şi tot căutând am găsit o cheie micuţă şi foarte ciudată ca formă. M-am ridicat de pe scaun, nu înţeleg de ce nu mă ridicasem mai devreme, aş fi putut descoperii mai repede o parte din misterul situat la colţ de cameră, aş fi putut modela un chip pentru ea.

Eram conectat de podea prin tălpile goale, cu crugul becului deasupra-mi, pipăiam între degete cheiţa; privirea stătea căzută asupra cutiei cripatet. Două mâini calde mi-au acoperit privirea, am simţit apoi corpul ei în spatele meu.

"Cine eşti?"am zis.

Nu a răspuns. Mi-a legat ochii cu o bucată de catifea fină, apoi m-a sărutat, am sărutat-o. I-am muşcat buza superioară, i-o sugeam încet, cu poftă; diferite atingeri pe trupul ei, pe sânii ei, pe sfârcurile ridicate; palmele, degetele, atingeau fiecare porţiune, simţeam din respiraţia ei dominare, simţurile erau alungite în infinte sentimente imortale...

Cearşafuri umede, lumina soarelui inundă camera.

Era dimineaţă, abia am deschis ochii că i-am şi închis; eram gol, lângă mine era ea, acum puteam pentru primadată să îi observ chipul frumos, să mă bucur de frumuseţea ei. M-am ridicat, mi-am aprins o ţigară din pachetul de pe noptieră, apoi m-am aeşezat în scaun şi o priveam adânc.

Stâng ţigara în scrumiera de pe birou, observ o cheiţă mică, aceeaşi cheiţă ciudată de aseară...

Caut cutia violet, rămasă exact în locul în care a căzut, îi închid capacul, rotesc cheia-n gaură apoi o aşez pe un raft al bibliotecii mele de cameră. Gândul meu acum era abătut, vroiam să dezleg misterele, femeia misterioasă şi cazul cutiei violet ce i-a scăpat din mână. După o vreme de stat în scaunul meditaţiei, gol, cu o altă ţigară în mână, mi-am întors privirea către ea.

"Care ea?" "Patul e gol, nu a fost nimeni în el, nici măcar eu!?" "Cutia?! Unde e cutia? A uite-o, e aici exact cum am aşezat-o" "Dacă aş găsii cheia aia mică, şi cu formă ciudată, tre să fie pe undeva pe jos... “

Maşinaţia dezaripării totale (spre poema atingerilor)

2010-03-21T19:00:00.003+02:00

"Gutta cavat lapidem, non vi sed saepe cadendo." Publius Ovidius Naso
"Stropul face o gaură în piatră, nu prin forţă, ci prin cădere repetată."

Necunoscute-mi devin aripile dispreţuitoare,
ce-mi îndurerau uneori coloana spiritului mut şi timorat;
crispate-n întinderi lungi, cu penele unse de stropii din soare
ce pare-mi-se că-mi topeau încheieturile,
în timp ce-mi atingeam înălţimile...

Nu ai văzut din ploaia de pene de foc, nici stropii de ceară?!

Suspendate stau aripile-n sfori, şi se întind-n zori ca lumina
palidă din ochii acelor călăi mascaţi ce trag de sfori,
semănând seminţele durerii la articulaţii;
să-i fi văzut mestecând oase... scrâşnind din dinţi
şi scoşi din minţi, de roţile ce-mi întindeau durerile-n

colana infinitului spre cer, şi nori, cu tălpile lipite de asfalt...

Muzele, cu ciocurile-necate-n penele-mi arse, se ciocnesc în cădere
de titanii ce mărşăluiesc pământurile cetăţii noastre moderne.
Auzi cum se recită Tristele lui Ovidius la spuma mărilor negre,
în timp ce aripile-mi sunt înstrăinate,
vândute pentru pernele lor, pentru visele lor.

Trupul dezaripat sta sleit de puterile întinse dezordonat pe podea.

M-aţi ridicat şi m-aţi închis-n cumplita fecioară de fier,
m-aţi mutilat! Mi-aţi înţepat ochii împotriva luminii;
în beznă, cu braţele-nţepate-n acele adânci
şi din picioare şi din piept, încât să nu m-omoare;
ooo, de mi-ar curge din răni, a absintului licoare,

să-mi aline apropierea de voi...

Scindare

2010-02-18T22:44:00.000+02:00

În sala de operaţie, se fabrică coşmarul perfect,
urmărit cu suspans de poet pe ecranul mare din sala de aşteptare,
în care îşi aşteaptă trupul tăiat, să se prezinte separat de a sa muză
ce nu îl mai mulţumeşte.

Îşi muşcă buza de emoţie (asistând cum...)

buzele îi erau înţepate de un ac ce cosea buza de sus de buza de jos, strâns;
ochii priveau tulburaţi, agitaţi de o lumină slabă, cu un ochi plâns
şi cu un ochi stâns de apăsările repetate ale imaginilor bizare
ce îl nedumeresc şi pe el.

16 ore de operaţie...

În sala de aşteptare, poetul fumează defect,
o lipsă acută de semnal din sala de operaţie se resimte din ecranul
acoperit de reclame cu muze de împrumut ce îşi prezintă pachetele promoţionale.
Poetul stinge difuz ţigara în scrumieră,

obosit, adâncit în scaunul incomod;

în ecran se întâmplă puţine lucrui, mulţi oameni asistă la formare
unei imagini clare a inconştientului ce trebuie curăţat de idei şi imagini nesănătoase
ce au legătură cu Ea... separarea ar putea dura zeci de ore
şi nu se ştie încă, dacă se va ajunge la vreun rezultat.

Muza a capitulat,

a renunţat la spaţiul cangrenos ce îl ocupa, măcinată de războiul purtat,
s-a sinucis. Mintea poetului s-a scindat, cioburile de gânduri fiind neîmplinite,
nici în sentimente, nici în cuvinte...din imagini lipsind umbre şi forme,
chiar şi unele linii...

Purici pe ecran.

Aquarium - secţiuni pe marginea iubirilor complementare

2010-02-10T14:37:00.009+02:00

Încercare de Unu în Doi - poem scris în două mâini - Qu şi Şu

Uneori îmi creşti pe sub piele, apoi mă înţepi
din interiorul colonizat de armatele tale;
doar ştii,
numai o dată am povestit
despre posibilul regat al muţeniei,
apoi

tăcerea a cuprins mişcarea...

Aşa s-a născut un cuib pentru cioburi de ou;
acum or să crească nişte arbori, pictaţi sinistru,
din fantele ce se lărgesc în cojile de ou,
pe crengile goale vor înflori din nişte coconi,
florile pasiunilor... boboci la ivirea serilor,
în extaze la brâul nopţilor, ofelindu-se apoi
în pragurile unei dimineţi, în care
ne ascundem ca nişte fluturi nocturni,
sub o patură moale.

Pielea ta îmi miroase a muzică downtempo,
iar degetele ating părul tău armonios;
Pe nas te sorb ca pe nişte săruri necunoscute,
ce se vând la un boutique de comercializare a viselor,
ordonate în abstracte categorii şi subcategorii
ordonate exemplar.

Sub Observaţie.

Calcule Exacte ale mişcărilor haotice...
uneori apar unele molecule.. alteori dispar lasând unele goluri...
în care ne unim, ne formăm, creştem
am uneori impresia că tu, creşti în mine...
Apoi.. eu nu mai exist în Unu,
exist doar în Doi,
doar în Noi,
doar Goi,

înveliţi doar de coaja proaspăt crapată de ou,
de valurile mării... o legendă ar spune:
că tu ai fi albuş - marea...
eu aş fi galbenuş - luna...
şi încerc din răsputeri să te ridic aproape de mine,
dar mereu,
nu reuşesc..

Am curajul şovăirii,
azi te îngădui în toate
tăcerile ce le-mpletesc în funii
de care spânzur dorul şi imperiile
curajului:

întoarce-te-n rămâi şi sapă cu şuier şanţurile până la mine...

Evadăm ascet. Ascunde-te doar cât,
doar cât să am timp să te despodobesc de lume...
Debranşează-mă de tine şi leagă-mă de unele cruci,
iar răstignita-mi privire
se uită dinadins... printre copaci să te rătăcească
să-mi adulmeci inima hulpav,
să-i crească depărtării colţi
în colţ de ochi cu care
să sfâşie uitarea...

Îţi voi întoarce inima pe toate feţele pe-o coală albă,
îţi voi cerceta amanunţit nervii, limfa,
umbrele sângelui tău compatibil
cu Rh-ul stelei căzătoare.

Te bănuiesc de o curgere de sânge aparte,
de un mod leneş de a închide ochii,
de un mod miraculos de a atinge femeile,
de un mod zburator de a-ţi păşii paşii...

Stau confortabil pe marginea foneticii numelui tău
ca pe un divan,
şi recunosc că nu mai ştiu
să scriu poezie,
poate că privirea ta i-a pus piedică...

Cred că privirea ta a oprit poezia...

Transplant (Din Galeria a-II-a)

2010-01-25T21:02:00.001+02:00

Doar şti că mi-am
repudiat iubirea, între ace(le) coaste metalice ce,
plăsmuiesc un înveliş impenetrabil...

Să nu intre nici un strop de lumină prin,

tăinuirea enigmaticelor gânduri... Nu-mi acopeii retina,
cu durerile tale de carne neîncepută,
ce se transmută
perpetuu-n
cuvinte.

Neatinsa ta piele, printre degete-mi alunecă armonios,
ca petalele de muzică neînflorită... încă,
te simt prin toţi porii,
deschişi numai ţie,
iubito.

. . . I n F i c t i o n ( f i l m n o i r )

2010-01-20T02:39:00.000+02:00

E x t e r i o r :

păsări cu penele arse, se sting în cer;
orizontul pare pierdut
la periferie...
                                            în eter,
luminifer... ceva se aprinde,
arde şi străluceşte,
ambiguu...
                                    ...ca-n cer,
se naşte-un cancer,
ce,
dizolvă în paharul din

I n t e r i o r :

în care... te privesc dormind goală sub
gândurile mele...
dincolo de tine, începând căderile mele repetate;
din visare... număr minutele petrecute
atât de aproape,
de tălpile tale pline de filosofia unei tinereţi,
pline de păcate/le...
ce le-am scris din beţiile noastre ero(s)tice,
în templele,
în care Ἀφροδίτη se fereşte de fiul capriciilor ei...

I n t e r i o r ( u l ) :

se întrerupe, de parcă ar cădea cortina peste noi,
ne-am pierdut în bezna creată,
divizaţi...
şi uzaţi...
ne întrerupem, de parcă ne-am înălţa spre un,

sau o... nimic.
Singurătatea e atât de prezentă încât...
aş putea fi ultimul Om ce încă îşi mai caută iubita
printre ciupercile nucleare,
de la care, se simte mirosul de război
de independenţă necâştigat încă, în

I n t e r i o r :

dizolvat în paharul din
care,
un cancer se naşte,
                                         ca-n cer(u')
ambiguu...
strălucind şi arzând
luminifer... aprinzându-se ceva,
                                            în eter,
la periferie...
pierdut pare orizontul,
stins în cer, ca penele arse a păsărilor întoarse în

E x t e r i o r .

- un film lipsit de gri... doar în alb şi negru -

Secvenţe de ploaie (16 mm film)

2010-01-10T20:01:00.002+02:00

Plouă torenţial.

Picură de prin pământ, de prin asflat, se scurge de pe blocuri înalte,
se prelinge de prin copaci şi de pe stâlpii de iluminat... în înalt;

plouă spre cer, în bălţile din nori.

Tălpi ne-uni(ce)-forme calcă anost asfaltul ud, picături de apă de ploaie cad
de pe pantofi pe umeri şi pe cap... fără umbrelă, fără ochelari, fără joben.

Ce picături frumoase-i curg pe ten,

intrată-n Barul de Fum, o Ea, amantă a cuiva. Întregul sună lichid până şi
vaporii din muzică de jazz; o ceaţă interioară umple paharul de rom,

dintr-un unghi static neluminat prea bine,

pe o masă de lemn... un domn schiţează nuduri ale unor prostituate
ce au săvârşit cele şapte păcate, neiertate de lacrimile ce-au curs pe frunţi.

Interior gălăgios...

pe geam se scurge ploaia-n sus; lumini exterioare urcă-n jos pe străzi, pe trotuare,
uşa se trânteşte-n urma unei siluete, prinzând degete de ploaie-n toc, ce sar în prag (pic-pic-pic).

Eu-ul a fost văzut ieşit dintr-o sală de cinema,

printre stropii de ploaie ce i se ridicau pe faţă înflorindu-i gândurile scurte într-o peliculă,
editată bizar în anumite secvenţe de ploaie... un film de 16 mm.

În Piaţa Mare,

un tip îmbrăcat în costum de scafandru defilează printre oamenii necoloraţi,
în juru lui se pierde culoarea, iar porumbeii înoată aproape de asfalt,

iar peştii zboară prin bălţile cereşti...

Momente cotrafăcute,

2009-12-24T22:30:00.001+02:00

dintr-un amalgam de cuvinte presate între foile unei cărţi vechi

aseară,

s-a scornit viforul lui dor necontrolat,
pe când mă apăsa tavanu-n pat...
s-au pierdut fire din părul tău,
tăcut,
în aşternut , în somn adâncit, cernut
prin sita Muzei proscrise, am aparţinut
visului trist, contrafăcut.

dimineaţă,

un miros de napalm bântuie camera,
îmi măsor palmele, îmi urmez liniile
neîntrerupte ce conduc la Venera,
la altarul făcut pe urmele picioarele tale;
iar profeţia spunea, despre cum vor degenera
sărbatorile tale anuale,
în penetrări anale.

noapte,

nici un cuvânt din buzele tale nu se scurge
iar ochiul alb din vis ce plânge,
închide sub pleoape,
serile mioape,
umplute de cuvinte şchioape
ce ne îmbată simţirea; se stinge,
lumina cerului cameral.... simţi cum se atinge?

(în) zi,

palmele nostre obosite de atingeri,
se divagă dezordonat,
în pat.
în aşternutul în care suntem pasageri,
blazaţi, precum nişte anonimi,
cu feţele pictate ca o pereche mimi,
ce şi-au pierdut expresivitatea.

Fragmentat

2009-11-22T18:23:00.000+02:00

Întâiul Fragment

“[… ]

cam atât despre mine.
de vei vrea să ştii, vei mai auzii.

despre tine...
uneori mi-e dor. de cuvinte.
lucruri nespuse, lucruri neterminate.
tipic. (mie şi tuturor)
uneori mă întreb... ce nu vreau să ştiu.

spune-mi că eşti fericit şi că eşti bine.
scrie-mi.
de vei vrea. de îţi vei face timp.

cu drag, ...

p.s. şi uneori zâmbeai şi sărutai cu drag...”*

Al Doilea Fragment (Introspecţie)

un puzzle mental despre mine şi starea mea inactuală,
am o părere despre un buton setat la o psihoză mutuală,
de dor de cuvinte, nespuse, neterminate...
de mult am învăţat s-ascult tăcerea,
acum mă surzeşte, apasă cu o forţă gravitaţională neprecisă.

întrebările nu ştiu cum să le mai întreb, iar răspunsurile mele,
desori întreb... despre tine cu dor, despre sânii tăi mici,
despre picioarele fine, de pielea ta, coala mea de scris, ce n-am scris-o;
am o poftă în buricele degetelor, ce vor să atingă serpentin, trupul tău,
iar despre sufletul meu... nimic mai mult despre sufletul tău...

neperfecţiunea ta, am simţito perfectă pentru neperfecţiunea mea,
şi nu mi-am construit vreo muză, că tu ai fi fost Gala mea,
dar poate-n imaginile iraţionale din hăurile mele mentale, dormea,
silueta ta ca un fetish pentru mine. Azi suntem un tablou, iartă-mi cruzimea,
un nud sumar al amintirilor, cu multe detalii, în care ne înecăm înainte să găsim profunzimea.

*Versurile din ghilimele au fost create de Ea, ci nu de mine, urmând ca Ea să fie muza continuării mele.

B.D.S.M.

2009-11-22T11:50:00.007+02:00

(ace analgezice, în lipsă de tutun, la nivelul coloanei vertebrale)

O halucinogenă pensulă a privirii murdăreşte pansamentul strâns legat, împrejurul venelor tale de la o mână,
o lamă între degetele tale, se adânceşte mocnit... Curg picuri din cimentul plâns, din ochii tăi până,
am clădit o armătură din vergele metalice, ce, acoperite, ne uneşte. Totală aservire sub lumina lunii, păgână,
nudul tău fluturând masturbator în oglinda neacoperită ce mă ademeneşte ca dansul ielelor.Un zeu mă-ngână,

toarnă-n paharul meu şi-al iei nectar amar cu stropi de ură, citind certificatul meu apoteozic.. şi iar mă-ngână,
eu zic "Ut puto deus fio", fără să-mi pun speranţa-n zar. M-am înjunghiat într-un ac analgezic, iar cealaltă mână,
ţinea auster lanţul în care se răzvrătea ca-ntr-un coşmar, o ea, îmbrăcată sumar în pielea năpârlită de o evă bătrână...
Aud cum calci adânc, cu tocuri ascuţite, şi unghiile lungi ce bat adânc în toc de uşă, iar privirea sadică amână

durerea divină, un bal al multor măşti ce tăinuiesc plăcerile criptate; multiplu de Bacchus, zei încătuşaţi leagănă
urlete surde; pe clape de orgă se ţese orgie-n aşternut pătat de picături de sânge, un văl de ace subţiri implantate-n coloană,
îţi scad fiecare inspiraţie, îţi adun fiecare expiraţie, în carneţelul meu de dominaţie fabricat din pielea ta cea diafană.
Iubirea-i pentru masochişti, iubito! Eu doar îţi pictez formele, ţi le ascut, îţi şubrezesc emoţiile şi-ţi gâdil tălpile c-o pană.

Aservire şi Disciplină, Dominaţie şi Supunere, Sadism şi Masochism

Versuri de pe Planeta de Concentrare

2009-11-01T19:58:00.007+02:00

"Planeta ce nu ştiu s-o numesc, fără soare, un deşert pătat de crăpături abisale,
nopte veşnică deasupra paşilor ce pribegesc, sub privirile răuvoitoare, ce spionează-n cale, calea amăgirilor, încerc să le desluşesc chipurile, cu acele croitoare, ce croiesc zale grele din metale
la încheieturi de mâini si de picioare.
Devin învăţător pentru sine, un înţelept cu gândul mai ascuţit decât săbiile oamenilor ce ocupau în trecuturi uitate de mulţi, pământul;
nemişcat pot să mişc pretutindeni, cu ochii închişi descos perdelele de beznă de pretudindeni,
prizonerul trup, nu are naturala forţă de a menţine captiv demonul divin ce fulgeră universalul,
în dimineţile nucleare ale planetelor cu soare, unde mereu explodează ceva pe şantierele de exploatare a universului.

Haos în creierul difuz, o linişte imensă-mi înconjoară planeta de concentrare, trupul rămâne istovit, deţinut al unei găuri negre mentale, legată prin circuite astrale de alte găuri negre ce îmi transmută locaţiile în infinit;

dacă înainte eram unul acum sunt multiplu, cu diferite chipuri şi forme,
infiltrat ca zeu în religiile universale, sunt punctul de sfârşit al infinitului, ce în Dies Irae voi lumina orice întuneric, şi voi distruge orice mişcare."

Poezie extrasă din cartea "Lirica poeţilor necunoscuţi", carte găsită într-o încăpere de subsol al unuei biblioteci de pe o planetă aflată la marginea unei galxii îndepărtate.

Orb să te caut! Mut să te strig!

2009-10-10T16:45:00.008+03:00

I. Prolog pentru cuvinte deschise şi aripi închise.

Degete cu unghii de cuvinte apasă-n cap, împrăştiind aşchii de oboseli în fizic şi psihic,
în aşternutul său clinic, în care o simte pe cea care minte, cum îi urlă tare prin cap, la modul anarhic.
Nevoie de capac pentru canalul din gură, să nu mai curgă printre, cuvintele-ntre
dinţii pătaţi de cafea, să nu se mai scurgă-ntre şi printre penele de saltea, cantitaea de aripă stângă, cu calitatea sa că n-o să se frângă, de nici o stîncă şi nu o să cadă în nici o fantă adîncă... încă.

II. Până când?

Până când se stinge-o flacără de brichetă-n amurgul unei ţigări-ntr-o scrumieră anterioară,
la capăt de masă-n colţ de cafenea, la umbră de lumină semi-activă, într-un colţ de buze, în care apeşi o ţigară, apoi scoţi fumuri difuze; privirea intensivă cu care mă apeşi, mă roteşti, ca o rotiţă de brichetă,
mă transform în flacără pentru ţigara ta brunetă, parcă sub lumina verde a ochilor tăi.
Sculptez sentimentele noastre într-o şiră a spinării infintului nostru, ce o să se-ndoaie, dar nu o să se rupă după cum dictez stenografului deget ce ne transformă-n scenariu, trăirea...
M-am pierdut cu firea.

III. Despre cum te-am pierdut în buzunare rupte, poate în pachetul de ţigări.

Te-am pierdut, cînd m-ai abandonat aşa că m-am pierdut orfan de mine-n labirint, iar momentan, simt buzunarul rupt, finit; de căte ori în viaţă îţi vinzi sentimentele ca o curvă?
Nocturne şi reci cad priviri, neluminate de pe stâlpi, multiplii paşi, trec în cârduri, printre blocuri, baruri, geamuri.
Încerc să te caut în gânduri săpate adânc, săpate-n adâncuri, las multe gropi deschise-n care nu vreau să cad,
aşa că te caut în buzunarele-mi rupte, încerc să nu te-ating pe sfârcuri... ori degetele ori buzunarele, scad,
aşa că te caut în pachetul de ţigări, încerc să nu te-ndoi, număr ţigările din doi în doi, dar nu te găsesc cum mi-am imaginat în sânii goi.
Azi, sau poate, nici ieri n-ai existat, aşa că... îmi spionez gândul ce m-a exilat.

IV. Exilul.

Oraşul tremură-n ghearele unei dimineţi, lumini palide colorează-n ochii multora tristeţi,
conturate în linişte abiotică. Oraşul naşte activ, robotizând vieţile multora.
Oraşul clocoteşte-n cazanele unei amiezi, lumini intense clarifică sentimentele pătate de tristeţi
conturate în agitaţie biotică. Oraş brownian, pedale de acceleraţie a unei vieţi, apăsate de tălpile multora.
Pustiu aglomerat, exilat într-un exil neexilat, în care tavanul e un demon ce te-nţeapă cu lancia sa din înalt-n pat,
în patul în care îţi plângi amarnic existenţa din interior, în care îţi scurgi lacrmile-napoi să nu pătezi exteriorul altora,
ce te privesc suspicios; un tratament medicamentos... Cât poate fi de dureros?

V. Epilog.

Să mă vezi cum te caut, să mă auzi cum te strig,
Tu te-ascunzi când te caut, ţi-astupi urechile de cum te strig,
Te-ai pierdut în mine, m-am pierdut de tine...

Orb să te caut! Mut să te strig!

Deconstrucţie,

2009-10-04T14:42:00.002+03:00

sau armonia detonaţiei lirice

Fără de lumină nu se poate construi nici o imagine, mai ales că pensule sunt închise în sertar,
aşa că am început să îmi desfac cuvintele, cu o şurubelniţă în cruce, deşurubez şuruburile instabile
din cuvinte, separ apoi literele, vocalele le pun într-o cutie de chibrituri goală, iar consoanele le-nşir pe coală de hârtie mâzgălită de praful de puşcă ce a curs din cuvintele triviale, ce nu am reuşit să le desfac, aşa că le-am spart.
Mi-au căzut câteva piuliţe din propoziţii, iar stâlpii de susţinere a frazei se clatină, sub fiecare pas, îmi simt zdruncinat fizicul mental partajat neuniform, lipsit de orice conexiune propice existenţei.

Am desfăcut un fermoar, câţiva nasturi, încă un fermoar, am dezbrăcat tot, în faţa unei oglinzi...
Am ras cu dispreţ orice fir de păr de pe cap... şi gene şi sprâncene, pe un scaun între oglinzi.
Cu unghiile încerc să desfac de pe jos parchetul, e întuneric, becul a suferit o implozie, aşa că e fărâmiţat.
Cu un ciocan bat în perete, cu tălpile calc cioburile împrăştiate de la ferestrele sparte, difeite obiecte, bucăţi de mobilă suferă o călătorie pe aripile poluate ale aerului de oraş, blocând circulaţia dezordonată. E un trafic intens.
Uşile cad, totul se decojeşte, se desface, plesneşte, se sparge, se dezintegrează; nu auzi ce frumos te scrijeleşte pe timpane sunetele mecanice ce se sparg pe înserat, aestetice, de pretutindeni, metaliceşti.

Mi-au aparut unele ciuperci nucleare la degetele de la picoare, de când umblu desculţ printre dărămături, prin beznă, uneori mai privesc cu ochii mei reci printr-o perdea murdară de paşcani, cum se dărâmă orizonturile în splendoare lor; oare ce compozitor a reuşit să compună mai frumos ca Wagner distrugerea?! Cad cărămizile de peste tot, burlane se ating cu zgomote de asfalt, accidente sinistre se întâmplă oriunde, însă redacţia ziarului e goală; a mai rămas un gazetar mustăcios ce fumează apăsat şi rescrie pentru a şaptea oară un editorial de închidere al ziarului.

E a doua zi de când Soarele sa stins. Mulţi analişti de toate felurile se gândesc dacă ar fi cazul să reânceapă numerotarea calendarului. Companiile de electricitate stăpânesc continentul. Am hotărât că de marţi o să îmi schimb planeta; circulă zvonuri cum că pe Uranus nivelul de trai ar fi mai bun. Cică e un hotel în care, pe lângă băutura ieftină de la bar, muzica jazz cântată de frumoasele negrese de pe Venus, îţi oferă o cameră cu privelişte minunată de unde poţi vedea cum se destramă universul.

Secvenţe de ploaie

2009-08-09T14:14:00.005+03:00

A-nceput ploaia torenţială. Plouă din pământ, de prin asfalt, plouă de pe blocuri înalte,
se scurge apă de prin copaci, de pe stâlpii de iluminat... în înalt;
plouă spre cer, în bălţi violet, în norii nervoşi. Se zice că ar fi, prima furtună de prin văzduh...
Tălpi neuniforme calcă anost asfaltul ud, picături de ploaie se scurg de pe degete până pe umeri,
fără umbrelă, fără ochelari, fără joben. Ce picături frumoase-i curg pe ten,
intrată-n barul de fum, o ea, amantă a cuiva. Întregul sună lichid, până şi muzica jazz, lumina slabă, ceaţa interioară de fum ce umple paharul de rom.
Privirea unui domn dezbracă multe femei, schiţează nuduri de la o masă de lemn,
gânduri inundate de prea multe ploi. Vorbeşte, se crede-ntre prieteni cu toţii artişti,
povestind despre tendinţele din artă. Mulţi privesc năuciţi de cap, o singură siluetă a unui bărbat,
la o masă, şi gălagia unor oameni ce povestesc în contradictoriu. La chelneriţe le zâmbeşte de sub mustăţi, c-o poftă de atingere.
Pe geam se scurge apa-n sus, pâlpâie luminile exterioare... interior gălăgios.

Uşa se trânteşte în urma unei siluete, prinzând degete de ploaie-n toc, încercând reatingerea pământuli.

Eu-ul ieşea dintr-o sală de cinema, pe stradă, printre stropi de ploaie ce i se ridicau pe faţă.

cresc alte flori de mucigai... peste florile vechi de perete

2009-08-02T15:17:00.003+03:00

Lui Tudor Arghezii

Am scris cu unghia murdară, adânc crescută-n tencuială,
pe un perete de igrasie, cu mâna mea cea goală,
sub bezna neonului, exilat în pustietatea camerei,
cu puterile-mi neajutate
nici de bătrânul, nici de şarpele, nici de vulturul,
care au crescut, sub toiag, cu venin, sub ochii asasini ai cerului,
un imperiu etern infern - sau - industializarea uitării de sine.
Sunt rânjetele lugubre vărsate de Cronos,
versuri albe de înhumat,
însetat de apa, de fumat,
şi de foametea... ce-ţi umblă limba-n scrum,
e muzica divinului de-acum.
Când mi s-a rupt unghia de zeu,
am lăsat-o-nfrigurat să crească
şi nu a mai crescut -
sau poate întruchipare de demon, pe chip şi-a cusut.

Era obscuritate. Ploaia steriliza exteriorul cangrenos al camerei,
iar mâna mă durea ca o gheară a fiarei
incapabilă să se strângă.
Şi m-am condamnat să scriu mult mai adânc cu unghiile de la mâna stângă.

Fetish

2009-05-08T20:37:00.009+03:00

De pe buzele cu care din când în când mă alinţi,
am sorbit picături negre de cafea amară,
am muşcat carnivor limba cu care mă minţi
şi sunt la fel de mut, acum, în compania ta bizară:
avem mâinile legate cu sfoară
şi strigătul de seară.

O cameră cu pereţii de sticlă, prin care mulţi ignoranţi
ne privesc, la fel de pervertiţi, de-afară.
Printre cioburi transparente, stă corpul tău întins pe dorinţi,
legată de picioare, de mâini, pe lângă sâni cu sfoară,
un foc de brichetă şi picături de ceară
şi strigătul tău de seară.

Oboseală nefirească ş-un fum sinuos de ţigară; nu poţi să renunţi,
nu poţi să refuzi, nu poţi să nu vrei, orice sclipire vulgară;
cu nervi te ating, te muşc atât de tare pe cât de mult mă minţi
şi nu zic nimic; stau trist, în compania ta bizară
îţi privesc picioarele legate cu sfoară...
şi nu-ţi mai aud - strigătul de seară.

Divanul Devianţei

2009-05-05T21:59:00.003+03:00

Nihil. Cuvântul de azi, nobilu sânge şi la scurs pe un pansament, în van
Eu, cel de azi, îmi mâzgălesc gândurile frustrate pe un tavan;
Versul de azi, se dărâmă... iar nimeni nu mai compune nimic la pian,
Iar gaura neagră din creier, se mărşte azi. Ne descompunem cu fire cu tot, întinşi pe-al devianţei divan.

Mă cutremur, cum tremur...

Cuvintele parcă sunau mai bine ieri, când ascultam, divinul sunet de pian,
Iar eu, cel de ieri, visam un coşmar românesc, în umbre de decor bacovian.
Oamenii s-au reîntors la peşteri, sărmani saltimbanci; am să devin un cal troian, fără speranţă, sau poate un profet, la fel de mincinos pentru ei, bolnăvicios precum un Cioran.

Şi iar mă cutremur, cum tremur, blestemat cutremur.

Un circ absurd; maimuţe jalnice, se fac de rîs, se fac de plâns. Nu e nici un muzician,
în stare să atingă clapele unui pian, pe notele tragediei universului nostru orfan.
Oamenii s-au reîntors la peşteri, sărmani saltimbanci; am să devin un cal troian,
iar gaura neagră din creier, se măreşte azi. Ne descompunem cu fire cu tot, întinşi pe-al devianţei divan.

Tetrada: Le collectionneur de papillons (solfangeren av sommerfugler rødt)

2009-02-15T20:29:00.007+02:00

I. Despre Curva Cheală

Intimitatea unei camere, ne lasă dezbrăcaţi, pe parchetul tare, de lemn de cireş,
lumina e stinsă; prin perdea intră stropi de seară de vară, iar praful ridicat ca nişte pânze de fum,
ne surprinde cu diferite forme, care devin amorfe sub valurile ce corpurile noastre le fac simultan.
“Nu aprinde lumina, iubito,” doar nu vrei să umplii de frică fiecare fulg de praf, or să se aşeze speriaţi pe mobilă, sau poate or să facă infarct;
stăteam amândoi, îmbrăţişaţi desenându-ne cuvinte de dragoste pe corp, cu litere mari şi aplecate,
iar limba mea cu tuş violet, se plimba pe şira spinări, iar limba ei cu tuş roşu, se juca violent.
Ea... cheală... cu perciunii roşii şi lungi, ciudat pictată pentru secvenţa mea de film, scurt metraj,
cu ochii ei verzi, şi buzele roşii de sânge, cu sânii ei, micuţi şi ascuţiţi cu graţie feminină;
priveam tatuajul ei, compus din trei fluturi surprinşi în zbor dezordonat, pe coapsele ei timide.
Împreună fumam din ţigara mea, sorbea fumul ieşit din gura mea, apoi îl sufla încet înapoi; te muşc de buza de jos,
tare, încât să simţi durerea, ce mi-o transferi apoi, la buza de sus...
Apoi simt prin piele, unghiile ei lungi şi sterile, ce scot picuri de sânge fierbinţi,
Iar buzele ei calde sorb, picătură cu picătură, lăsând urmele, descrise de anumite plăceri,
formăm un fluture în unirea noastră, eu deaspra, iar picioarele ei arcuite peste mine, ca nişte aripi…
Te pozez apoi, dezbrăcată pe scaunul de lemn, în lumina slabă, iar tu te ruşinezi, se vede în obrajii tăi;
“Te iubesc”, iar ea răspunse “Serios, mă iubeşti?! Şi eu, te iubesc!”
Serpentin se jucau vârfurile degetelor mele peste sânii ei, micuţi, şi deseori mă înţepam în ei,
Reflectoarele suflau lumini reci peste noi, iar podeaua rece - parchetul de cireş - prea goală şi ruşinoasă la rândul ei.
Iar lacrima îşi făcea loc pe obrazul ei, murdărită de rimelul negru, dar ea zâmbea, iar ochii îi străluceau,
Sclipiri cu cozi lungi până în ochii mei. Ne închidea camera în ea, la douăzeci şi patru de cadre pe secundă;
lungiţi pe o parte, ea sprijinită pe cot cu genunchii îndoiţi în faţă, iar eu în spate, cu o mână pe sânul ei,
o pătrund între picoarele deschise, schimbând apoi poziţii, în diferite secvenţe lungi, prin care ajungeam la sodomie.
Sună un telefon : “Alo! Da,” răspunse ea.
“Vreau să te fut, să mă implori să te fut! Curvo! O să îţi pară rău, pentru tot!" Un râs necontrolat...
Telefonul căzut pe lângă, ţinându-se în cablul ondulat, şi mâna ei întinsă pe jos, sunetul întrerupt şi ocupat,
disturba liniştea, în care o priveam cu milă, doream sa capturez imagine, să opresc momentul.
Să vezi curva cum plânge, goală, învelită doar în păcatele ei, în lacrimile pătate de rimelul negru şi mereu,
căzută la picioarele vreunui client, meschin, ce îşi lăsa urmele de spermă pe buzele ei, pe obrajii ei...
Iubire?! Când, am început să te iubesc, să fie oare, atunci când îţi iubeam forma, sau am pătruns,
acolo unde, nici măcar un client nu a reuşit, am urmărit cursul unei lacrimi, atât de intens...
E târziu, o privesc prin display-ul camerei de filmat, căzută de pe tocurile ei impunătoare, pe care alădată,
îşi umbla trupul graţios, într-o rochie de catifea cu dantela neagră, pe scena de la Teatrul De Seară.
E târziu, acum trebuie să plec, să fac loc următorului client, ce va veni, imediat... iar ea, curva mea iubită...
Cheală, cu perciunii uzi de lacrimi amare, cu un halat transparent, mă conducea la uşă, tristă... cu ţigara subţire,
subţire şi lungă, cu ochii roşii lăcrimaţi închizând uşa după mine... căzută apoi cu spatele pe uşa rece, ghemuită şi fumând.

Intern Peren

2008-12-07T00:59:00.011+02:00

Etern intern infern peren, pe geam vibrând nocturn, un tren,
Extern atârn matern catren, pe buze vibrând diurn un refren;
Discern guvern etern oligofren, printre hoarde tremurând aştern, precum un schizofren,
Răstorn unicorn cârn în a visului teren, prin coşmaruri plângând etern virgine peren.

Atemporal metal mental criminal, prin perdea urmărind banal un serial,
Experimental canal intravenal portal, prin ochi difuzând semnal, cu privire de cal;
Vizual material neoficial pal, interzis gutural de mereul următor, val comprtamental,
Imoral verbal total formal, închis moral, căzând ciocan de metal într-un azil mental.

Înainte noapte lăsate şoapte, la timpane disturbând prin spate dincolo de lacăte...
Sparte ruginite robinete secate, buze uscate de sete, cu limba ce curge pe-o parte...
Deflorate muşcate dezbrăcate moarte, pozează mai multor dosare de criminalitate
Ilustrate imaculate despuiate needitate... ele sunt cele materializate.

Postmodern prostern torn extern, în spatele cortinei roşului infern,
Discern oligofren etern infern, pierdut prin hoardă schizofren.
Extern atârn patern catren, pe buze vibrând diurn un refren
Etern intern infern peren, pe geam vibrând nocturn, un tren...

Randomizat

2008-11-28T22:55:00.012+02:00

Am lăsat la un joc, maşina de tuns prin păr, lasat-o să taie mai scurt,
la ridicarea unei cortine roşii, îmbrăcat într-un costum de clovn, multicolor cauciucat;
am lăsat din brichetă un foc, ţigara să ardă pierdut... şi mucuri în scrumieră să le simţi cum put!

Am lăsat cheia în uşa şi becul stins în hol, am lăsat urme de bocanci pe covor,
un nud inocent, pervers pictat în aşternut, în pat, în dormitor... pe geam sunt stropi de ploaie;
am lăsat o păpuşă rusească, cu chip de porţelan şi trupul gol... şi ochelarii ei, în tocul de pe birou...

Am lăsat maşina cu faruri aprinse, parcată-n faţă la bloc, am lăsat telefonu' să vibreze uitat pe moniotor,
când o să mă cauţi, pe scaunu' de lemn dezbrăcat, cu o pungă transparentă legată pe cap, sufocat;
am lăsat o seringă cu ac îndoit acolo unde a căzut, pe jos, am mai lăsat în ea diacetilmorfină... să absorbi şi tu din venin!

Camera Torturii II

2008-11-15T11:41:00.010+02:00

Eu sunt un trei, cu cele trei vârste şi cele trei înălţimi... cu cele trei măşti furios schiţate de un pictor meschin, un tot distinct, alteori asemănător,
Când un bărbat, când o femeie, alteori un androgin, urât sau frumos... un putregai frumos mirositor, sub patul copilei virgine - în aşternut, un vis ameţitor -
Ei sunt mereu, un patru, mereu abrupţi; când mă cunosc, când râd de mine, tâlhari sau copile inocente... vor să-mi ascundă ceva şi reuşesc, mai mereu,
Sus - e mult prea sus şi totuşi, ameninţător de aproape... o boltă, cu formă de presă mecanică, colorată-ntr-un plumburiu greu.
Jos - e mult prea jos, abis covor, pe care doarme-ncolăcit eternul şi preafericitu' neant, de scap pe jos ceva, găsesc nimic.
Pereţi de dantelă neagră şi catifea violet, semiobscur, penumbre ce trec mâzgălite de pensule aride, încercând să otrăvească fântânile, din grădinile turmelor de om.
Un pat dezordonat, mizerie, hârtii.. o ţigară aprinsă-n scrumiera crăpată, pachete goale de ţigări, chiştoace, pixuri terminate, foi rupte, cuvinte tăiate, cărţi deschise şi cărţi aruncate...
Gânduri deschise-n idei neterminate, o multitudine de piese neasamblate, pe o măsuţă improvizată prost... un vechi televizor, un cablu întrerupt, şi două cutii de lemn cu difuzoare, cufere în care stau închise sunete comori, răpite direct din glasul instrumentelor.
O uşă? n-am fost capabil să o pictez, n-am făurit nici cheia cu mitic meşteşug, sau poate am scăpat-o pe vremea când eram încă o copilă naivă şi m-am îndrăgostit de un necunoscut ce-mi făcea ochi dulci de undeva de prin abis,
Dar am zâmbit când o umbră zărită-n peretele de la apus mi-a recitat din Romeo şi Julieta... apoi am început să plâng ca un băieţel.

Oraşul Negru

2008-10-18T11:19:00.015+03:00

Oraşul Negru e mut, ca lebedele moarte pe lacul otrăvit,
muzeul mort, privit cu groază din trenul personal, printr-un geam ciobit,
lagăr industrial, peronu' lung, drum funerar, întunecat, orbit.
De pe traverse putrede de lemn, o ceaţă de praf negru s-a croit,

zenit industrial, şi paşi pe străzi de zgură sub copacii de ciment.
Declam, neosclavagismul contemporan... urmăriţi un criminal latent,
...................................................................................

Împreună Noi

2008-10-18T11:11:00.007+03:00

Noapte... oraşul e pictură, sau poate un film mut,
becuri îşi pierd lumina-n galben, prin adierea ce-a căzut.
Straniu... parc-n umbra unui zid trecut, luminat prea mult,
cu limba schiţez un portret, o venerez pe Ea noctur-n cult.
Sărut... stropi de ploaie, vânt, dând formă trupului de lut,
noi, un doi, un tot; gradina din Rai, sub vreme de Iad... am vrut?!

Somnie... perfuzie de linişte-n a nopţii vene,
când luna injectează, cu farmec, unind gene cu gene.
Dorinţă... împreună noi, a visului momente,
când unghii roşii îşi fac joc, pe piele, adânciri stridente.

Etern Infern

2008-10-18T11:02:00.012+03:00

I.

în vene se naşte o mitologie imortală, conducte de sânge ce cu laşitate
produc 'n mizantropie 'n comunitate, o multitudine de păcate necontrolate;
o industrie a uitării de sine, căci uit de mine-n cuvinte profanate, lăsate,
'n strategie spre escatologie; trupul incinerat-n abatorul viaţă, spre moarte;
o iluzie, ca o murdărie în privire, dar cu mândrie - libertate - cad în gropi săpate
din prostie necesară, fiinţa cuprinsă-n măcelărie de trupuri şi suflete-n deşertul de dragoste...
oarbă-n putrefacţie, stafie de profeţie a nopţii de etern infern...

II.

capac de sicriu, e cerul cenuşiu; un cui în el, prin el, sunt cuiul cel viu,
tac-n purgatoriu, 'ncercând să fiu, aproape de alt cui, în el, prin el, cui viu.
mă-mpac cu geniul meu, 'n nevoie d-alt cui; muşte de piaţă stau pe sicriu,
mă simt pustiu, viaţa plânge-n mine, prin mine, sunt cuiul cel nou, departe-i cuiul ruginiu;
zeu trac timpuriu, divinul său fiu, născut din vene pământene, sub a cuvântului imperiu.
numeşte-mă qudat strigoiu', alt fiu al necuratului târziu, sub ecleziasticul criteriu înca viu,
altar de sacrificiu - tinere fecioare goale - întunecare, închinata nopţii de etern infern

III.

continuu progres electro-tehnic, într-un nud de robot, sistematizat armonic,
om, des decadent genetic - prizonierat într-un lot de carcasă de carne - sudat demonic,
ţâşnind din cordul-motor mecanic, ulei sângeriu, rod fiind energia pompată haotic;
o umbră sinistra a unui trecut antic, ruina s-a concretizat în dispariţia prin portic.
ansamblu geometric de conexiuni, cablaje prin braţul mort al siluetei de corp metalic,
ce fură forma de om, mecanic... cod de neovalori, morala unui context profan, animalic...
antic zeu filosof, renaşte teluric, sub traznet şi fulger... coboară peste ei noaptea de etern infern...

Camera Torturii I

2008-10-18T10:53:00.005+03:00

închid încet, după ce trec, uşa după mine,
în camera torturii, să plâng amar cu tine;
privesc spre lumânare: ard, aprins de dorinţă,
blestemat să putrezesc în ea, obişnuinţă.

parcă te văd în patul alb, în extaz scăldată,
învelindu-ţi sânii goi-n pătură ruşinată;
sorbind paharul plin de vin, sorbind din ţigară,
şi plâng şi râd şi mor acum, când curge numai ceară.

mă scufund în podea, pământul muşcă picioare,
privesc un soare sinucigându-se-n zare;
doar umbra ta, mai domneşte pe ceru-ntunecat,
îmi plâng sufletul trist, ce stă la colţ abandonat.

în camera torturii, mă pierd în rugăciune,
îţi simt răsuflarea rece, care mă supune;
aud cum tremură încet, coarda ta vocală,
cum ea mă-ndeamnă să înghit otrava cea amară.

ochii-s vineţi-n orbite, păru' negru-i uscat,
tu, înger ruinat al morţii, m-ai îmbraţişat;
un sărut de smoală, aprinde buzele noastre,
în eclipsă ne unim la fel ca două astre.

reîntâlniţi într-un deşert, zidit în cărămizi,
acoperit fiind, de plumb turnat în loc de grinzi;
în camera torturii, să plâng amar cu tine,
închid încet, după ce trec, uşa după mine.