Ecran spre cer, fără semnal,
a-bis - inconştient transmis
în vis - sta gândul neadmis.
Ecran spre cer, fără semnal,
m-afund în totalul emis
şi văd ciudatul nepermis,
ecran spre cer fără semnal,
a-bis - inconştient transmis.
Ca un soldat mi-am spălat uni(ca)forma/ă ce o cunosc
în apa rece de munte, frecam cu pietre mărunte
hazardat, că mi-am pierdut poate din cuget; nu mă recunosc
în minţile nelegate de nicio punte; miciile amănunte
se pierd gradat; azi nu mă pot învinge, azi nu mă cunosc
stând gol, lipsit de rol... nu găsesc nici un hol, nici un pahar de alcool,
găsesc doar mici cuti în decor, de metal. de sticlă şi de carton,
cu capace sau fără, cu păianjeni sau fără, cu pietre sau fără
pietre multe şi neregulate ca formă; să fie cutiile lui Platon?
Adunările şi scăderile de elemente ce se compun sub lumina rosie
a unei camere, ce îmi pare straină, ca şi amintirile...
Colecţionar de secrete. Degete şi ochi, folosite/folosiţi ca unelte
de răsfoit documnete, de cercetat ideograme, în căutari încete.
Simt o sete de nesăturat... iar gândul mi se scurge la râul de munte
unde, mă vedeam adunând pietre din pietre de temple căzute,
printre runie se pierd cărări labirintice ce, mă poartă spre tine iubito...
Pavate cu trudă-n noroaie, cu fruntea spălată de ploile nestinse
şi nepotolite ce picura în noi... ridic pietrele astea încinse,
ca de jăratec în palme se simt... de tălpile tale nu vor fi atinse,
iar fiinţa-ţi crudă, va-nflorii perpetuu în aşternutul din vise
sub bolta pictată din templul, crescut sub temelia unei camere roşii,
ca focul ce arde în pasărea pheonix, pe cerul înserat în Oraşul Negru.
Uneori nu plouă cu zilele. Alteori îmi plouă nopţile,
când mi s-aduce aminte de ploaie, o simt în fiecare seară-n patul meu,
vatr-a nopţilor de vară, ce-mi coace-o agripnie colorată transparent
de transpiraţiile neregulate ce se pierd reci
în cearşafurile de tablă a vetrei.
Sunt nopţile în care nu pot dormi- n cuptor,
neputându-te vetri lângă mine;
Fiinţez într-un spaţiu intens dilatat,
iar în REM ecranul pe care deseori apăreai, e avariat,
încât pielea ta îmi pare,
ca paginile-ngălbenite cu psalmi vechi
ce stau închişi în praful nesuflat din raftul etajat,
suspendat futuristic pe pereţii arşi de humă.
Când mi-aduc aminte de tine, te simt-n fiecare nopate-n patul meu,
vatr-a nopţilor de vară, ce-mi coace dorul ca pe un puroi;
roiuri de gânduri îmi survolează REM-ul,
oare vor să-mi solească sfârşitul (de tine...)
II.
Dimineţi melancolice.
Dimineţi sumbre la pian, prin ferestre intrând gîndul suicidului,
sonoritatea vântului ce-mi prevesteşte furtuna, cu picăturile ei sticloase,
stropi reci ce-şi grăbesc cadenţa, căderea, delirul,
fantazma unui ideal în spulberare,
ca praful de pe cărţile vechi,
ce umple aerul, apoi covorul...
Aspiratorul.
Încetez să aspir, veşnic se rispipesc în orizont oaze,
dar îmi concep crezuri, orice om are nevoie de muzică
pentru-mblânzirea animalului cu gheare tăiate de fermierul din apartament.
Mulţi îmbogăţesc pădurea lui etern infern, cu rădăcinile lor,
legaţi de gât cu sfoară de cânepă, sau tăiaţi la vene cu lame gillet,
înhghiţind un pum de pastile, sau arucându-şi stropul de viaţă
ca ploaia-n ciment...
Apartamentul fermierului rămâne deseori vacant,
iar eu încep să cred că orice om are nevoie de muzică.
III.
Fermierul din apartamentul O, slujeşte tirania timpului,
merge des cu autobuzul, observă, simte, se minte.
Cerul îi plânge ca o văduvă, cu lacrimi reci şi amare,
e trecut de amiază, pare seară, căldură mare-n autobuz,
iar aerul umed şi răcoros de se scurge-n-nuntru'
îi excită simţurile apocliptice ce-l mint despre un sfârşit de lume
ce se exercită din când în când.
Fermier al oamenilor e poetul,
cel ce cântă ploile,
cum stropii compun partituri.
Păstor al femeilor e poetul,
cel ce cântă dramele,
cum Seress compune sinucideri.
(Salvador Dali - Geopoliticus Child Watching the Birth of the New Man, 1943)
Scrisul meu nu are o formă anume și nici un sens, având în vedere că locuiesc într-o pâlnie gigantică la un etaj superior. Sunt singurul om, pe plaja de tablă, cu multă rugină ce ține loc de nisip, iar mâinile, la fel şi picioarele, sunt prinse în lanţuri, legate cu sârmă oţelită. Ca un om singur ce sunt, îmi place să observ. E cald, tabla arde, bucăţile de rugină la fel. E cald, aerul e sărat, adierea vântului e aridă. Mă decojesc ca un ou, coaja se crapă, bucată cu bucată, fisuri adânci, fante negre pe cutia craniană. Din corpul meu de metal, se desprind plăci de diferite mărimi, ruginite, care cad cu sunet grav, uneori ascuţit.
Nu mă pot mişca, urechile mele sunt ţinta sunetelor haotice, ce zgârie timpanele pâna la nebunie. E al treilea an cu un singur anotimp, nişte stropi de ploaie nu au mai curs de mult, nici măcar norii nu s-au mai format de multă vreme... un soare mâhnit şi o lună clară, un ochi de gheaţă al nopţii. Nu sunt în stare să fac diferenţa între vis şi real, deşi visul e mult mai intens şi mai complex decât orice chestie ce o ating, deşi chestia aia ar putea fi o parte din corpul meu, nişte lanţuri, sau orice obiect decorativ aflat în perimetrul meu trasat de nu ştiu ce zei mâhniţi. Aş putea gândi, dacă gândurile nu m-ar schingiui şi orice aş gândi nu ar mâhni şi mai tare zeii; uneori contemplam blasfemia.
În memoriile mele se păstrează un pasaj nocturn, în care, sub ochiul de gheaţă al anului nopţii, anul în care un zeu groaznic şi-a propus să mă pedepsească cumplit... a oprit soarele în loc. Atunci, fantome ale trecutului apăreau deseori, nişte femei, cu corpuri atât de atrgătoare, goale, cu buclele lungi, cu ochii sclipitori, cu sânii de diferite forme, păşeau uneori în depărtări, uneori foarte aproape de mine, nu puteam să le ating, putea doar să le văd, să le memorez, să le doresc, să plâng cu dor de corpul oricărei femei, cât de urâte, pe care aş putea să o ating. Gândurile mele erau într-o mişcare haotică deşi practic nu prea legam bine cuvintele, nici la nivelul mental, căci mult mai încolo am reînvăţat cuvântul şi valoarea lui, iar mult mai târziu am învăţat să scrijelesc cu unghiile porţiunea de metal din perimetrul meu vital; aş putea zice că dorm pe amintiri, deşi nu îmi aduc aminte când am dormit cu adevărat în ultima vreme. Pierd ideile se pare... Oricum fiind ultimul om, măcar nu am alţii critici decât zeii, care oricum mă urăsc, mă pedepsesc, mă lipsesc de fericire; m-am gândit odată, că un zeu ar putea să îmi şteargă până şi bucuria scrisului, să îmi şteargă memoriile, bine conservate până acum, sub paşii mei, m-am speriat şi am încercat pe cât posibil să nu mă mai gândesc la chestia asta, să nu cumva să mă audă vre-un zeu şi să râdă de mine, meschin. Momentan sufăr de o foamete existenţială, mă revolt din orice şi deabia aştept sfârşitul zeilor, când o să pot să rup lanţurile şi să păşesc liber, pe plaja de tablă şi să privesc universul, făcând cerc după cerc pe margine pâlniei şi să privesc universul, stelele, constelaţiile, galaxiile. La un momendat ştiu că se vor naşte alţi oameni, iar eu... nu o să mai fiu ultimul om, poate doar primul.
Un oarecare bec aprins din timide încercări, îşi scutură umbrele asimetrice prin cameră.
Priveam distanţele prăfuite dintre diferitele obiecte ce îmi schiţau o hartă a diferitelor goluri astrale ale imaginaţiei unui eu intra-cameral, analizat din diferitele unghiuri neclare. Ochii obosiţi trimteau semnal către creierul agitat de calculele neprecise asupra boabelor arse de cafea, aruncate haotic de o zeitate cu spirit comic, pe tabla grpoasă a mesei de joc, a cuvântului.
Simt o durere uşoară la buza inferioară.
Îmi imaginez camera ca pe o machetă a creierului meu. Un horoscop greu de citit, de recitat şi de însuşit. Sunt un eu, înecat în apele adânci ale gândurile mele ce plutesc de atâta timp în derivă, departe de orice ţărm palpabil de palmele marelui orb, eul ce ai uitat să privească, aşteptându-şi naufragiul ce întârzie să apară, de parcă toate ţărmurile s-au sacrificat în apele agitate de nervii spumoşi ce agită braţele neobosite ale lui Poseidon, în speranţa de ai înţepa venele cu analgezice. Toţi muritorii se sacrifică în templele subacvatice, pe altarele mitice ce încă îşi ard focurile tulburi prin adâncimile apelor. Ce tulburi, tulburătore, licoare...
Cameră. Maşină complexă a scrisului. Urme de vin ce pătează asemările dintre foi.
Prin perdea, se cerne o lumină gălbuie, neuniformă. Creez o siluetă feminină umplută de timiditate, ce devine din ce în ce mai misterioasă având în vedere că îmi pierd controlul asupra ei. O despărţire dureroasă de proparia creaţie, ce acum atrage prin tot şi toate golurile neumplute.
Mă-ntreb dacă ea simte o durere la buza ei superioară...
Închid ochii şi simt sărutul, nu îi pot modela chipul, doar buza ei între dinţii mei, buza mea între dinţii ei, muşcături gentile, uşoare şi ascuţite; curg mulţi fiori reci ca gheaţa pe sub piele. Ea, nu spune nimic, de parcă orice cuvânt ar pute să-i defloreze identitatea; încerc să îmi dau seama de ascunzişuri, însă lumina asta slabă nu e demnă de lumina unui conchistador. Totul e acoperit. Totul se transformă în religie, în căi de urmat... Naştere de superstiţii acide...
Cea cu toate darurile, parfumul ei creeat de natura eului se răspândeşte ca fumul de ţigară, îmi intră în haine, în piele, în minte. De parcă un spirit malefic îmi contolează întregul despărţit haotic, ce acum se pare că a devenit de neîntregit.
După minute în şir de supraveghere am observat faptul straniu; se pare că creaţia ţinea în mâini o cutie de lemn, nu foarte mare, probabil de culoare neagră. Ochiul meu drept dormea, ochiul meu stâng investiga; în ture simultane, combinate cu exactitatea viselor, calculate în funcţie de poziţionarea boabelor de cafea de pe masa de joc.
După câţiva ani aud sunetul unui obiect ce s-a lovit de podeaua asta probabil în momentul genezei; deschid ochii, iar privirea cade asupra unei cuti violet cu capacul deschis. Atunci am băgat mâna în buzunar şi tot căutând am găsit o cheie micuţă şi foarte ciudată ca formă. M-am ridicat de pe scaun, nu înţeleg de ce nu mă ridicasem mai devreme, aş fi putut descoperii mai repede o parte din misterul situat la colţ de cameră, aş fi putut modela un chip pentru ea.
Eram conectat de podea prin tălpile goale, cu crugul becului deasupra-mi, pipăiam între degete cheiţa; privirea stătea căzută asupra cutiei cripatet. Două mâini calde mi-au acoperit privirea, am simţit apoi corpul ei în spatele meu.
"Cine eşti?"am zis.
Nu a răspuns. Mi-a legat ochii cu o bucată de catifea fină, apoi m-a sărutat, am sărutat-o. I-am muşcat buza superioară, i-o sugeam încet, cu poftă; diferite atingeri pe trupul ei, pe sânii ei, pe sfârcurile ridicate; palmele, degetele, atingeau fiecare porţiune, simţeam din respiraţia ei dominare, simţurile erau alungite în infinte sentimente imortale...
Cearşafuri umede, lumina soarelui inundă camera.
Era dimineaţă, abia am deschis ochii că i-am şi închis; eram gol, lângă mine era ea, acum puteam pentru primadată să îi observ chipul frumos, să mă bucur de frumuseţea ei. M-am ridicat, mi-am aprins o ţigară din pachetul de pe noptieră, apoi m-am aeşezat în scaun şi o priveam adânc.
Stâng ţigara în scrumiera de pe birou, observ o cheiţă mică, aceeaşi cheiţă ciudată de aseară...
Caut cutia violet, rămasă exact în locul în care a căzut, îi închid capacul, rotesc cheia-n gaură apoi o aşez pe un raft al bibliotecii mele de cameră. Gândul meu acum era abătut, vroiam să dezleg misterele, femeia misterioasă şi cazul cutiei violet ce i-a scăpat din mână. După o vreme de stat în scaunul meditaţiei, gol, cu o altă ţigară în mână, mi-am întors privirea către ea.
"Care ea?" "Patul e gol, nu a fost nimeni în el, nici măcar eu!?" "Cutia?! Unde e cutia? A uite-o, e aici exact cum am aşezat-o" "Dacă aş găsii cheia aia mică, şi cu formă ciudată, tre să fie pe undeva pe jos... “
"Gutta cavat lapidem, non vi sed saepe cadendo." Publius Ovidius Naso
"Stropul face o gaură în piatră, nu prin forţă, ci prin cădere repetată."
Necunoscute-mi devin aripile dispreţuitoare,
ce-mi îndurerau uneori coloana spiritului mut şi timorat;
crispate-n întinderi lungi, cu penele unse de stropii din soare
ce pare-mi-se că-mi topeau încheieturile,
în timp ce-mi atingeam înălţimile...
Nu ai văzut din ploaia de pene de foc, nici stropii de ceară?!
Suspendate stau aripile-n sfori, şi se întind-n zori ca lumina
palidă din ochii acelor călăi mascaţi ce trag de sfori,
semănând seminţele durerii la articulaţii;
să-i fi văzut mestecând oase... scrâşnind din dinţi
şi scoşi din minţi, de roţile ce-mi întindeau durerile-n
colana infinitului spre cer, şi nori, cu tălpile lipite de asfalt...
Muzele, cu ciocurile-necate-n penele-mi arse, se ciocnesc în cădere
de titanii ce mărşăluiesc pământurile cetăţii noastre moderne.
Auzi cum se recită Tristele lui Ovidius la spuma mărilor negre,
în timp ce aripile-mi sunt înstrăinate,
vândute pentru pernele lor, pentru visele lor.
Trupul dezaripat sta sleit de puterile întinse dezordonat pe podea.
M-aţi ridicat şi m-aţi închis-n cumplita fecioară de fier,
m-aţi mutilat! Mi-aţi înţepat ochii împotriva luminii;
în beznă, cu braţele-nţepate-n acele adânci
şi din picioare şi din piept, încât să nu m-omoare;
ooo, de mi-ar curge din răni, a absintului licoare,
În sala de operaţie, se fabrică coşmarul perfect,
urmărit cu suspans de poet pe ecranul mare din sala de aşteptare,
în care îşi aşteaptă trupul tăiat, să se prezinte separat de a sa muză
ce nu îl mai mulţumeşte.
Îşi muşcă buza de emoţie (asistând cum...)
buzele îi erau înţepate de un ac ce cosea buza de sus de buza de jos, strâns;
ochii priveau tulburaţi, agitaţi de o lumină slabă, cu un ochi plâns
şi cu un ochi stâns de apăsările repetate ale imaginilor bizare
ce îl nedumeresc şi pe el.
16 ore de operaţie...
În sala de aşteptare, poetul fumează defect,
o lipsă acută de semnal din sala de operaţie se resimte din ecranul
acoperit de reclame cu muze de împrumut ce îşi prezintă pachetele promoţionale.
Poetul stinge difuz ţigara în scrumieră,
obosit, adâncit în scaunul incomod;
în ecran se întâmplă puţine lucrui, mulţi oameni asistă la formare
unei imagini clare a inconştientului ce trebuie curăţat de idei şi imagini nesănătoase
ce au legătură cu Ea... separarea ar putea dura zeci de ore
şi nu se ştie încă, dacă se va ajunge la vreun rezultat.
Muza a capitulat,
a renunţat la spaţiul cangrenos ce îl ocupa, măcinată de războiul purtat,
s-a sinucis. Mintea poetului s-a scindat, cioburile de gânduri fiind neîmplinite,
nici în sentimente, nici în cuvinte...din imagini lipsind umbre şi forme,
chiar şi unele linii...
păsări cu penele arse, se sting în cer;
orizontul pare pierdut
la periferie...
în eter,
luminifer... ceva se aprinde,
arde şi străluceşte,
ambiguu...
...ca-n cer,
se naşte-un cancer,
ce,
dizolvă în paharul din
I n t e r i o r :
în care... te privesc dormind goală sub
gândurile mele...
dincolo de tine, începând căderile mele repetate;
din visare... număr minutele petrecute
atât de aproape,
de tălpile tale pline de filosofia unei tinereţi,
pline de păcate/le...
ce le-am scris din beţiile noastre ero(s)tice,
în templele,
în care Ἀφροδίτη se fereşte de fiul capriciilor ei...
I n t e r i o r ( u l ) :
se întrerupe, de parcă ar cădea cortina peste noi,
ne-am pierdut în bezna creată,
divizaţi...
şi uzaţi...
ne întrerupem, de parcă ne-am înălţa spre un,
sau o... nimic.
Singurătatea e atât de prezentă încât...
aş putea fi ultimul Om ce încă îşi mai caută iubita
printre ciupercile nucleare,
de la care, se simte mirosul de război
de independenţă necâştigat încă, în
I n t e r i o r :
dizolvat în paharul din
care,
un cancer se naşte,
ca-n cer(u')
ambiguu...
strălucind şi arzând
luminifer... aprinzându-se ceva,
în eter,
la periferie...
pierdut pare orizontul,
stins în cer, ca penele arse a păsărilor întoarse în
dintr-un amalgam de cuvinte presate între foile unei cărţi vechi
aseară,
s-a scornit viforul lui dor necontrolat,
pe când mă apăsa tavanu-n pat...
s-au pierdut fire din părul tău,
tăcut,
în aşternut , în somn adâncit, cernut
prin sita Muzei proscrise, am aparţinut
visului trist, contrafăcut.
dimineaţă,
un miros de napalm bântuie camera,
îmi măsor palmele, îmi urmez liniile
neîntrerupte ce conduc la Venera,
la altarul făcut pe urmele picioarele tale;
iar profeţia spunea, despre cum vor degenera
sărbatorile tale anuale,
în penetrări anale.
noapte,
nici un cuvânt din buzele tale nu se scurge
iar ochiul alb din vis ce plânge,
închide sub pleoape,
serile mioape,
umplute de cuvinte şchioape
ce ne îmbată simţirea; se stinge,
lumina cerului cameral.... simţi cum se atinge?
(în) zi,
palmele nostre obosite de atingeri,
se divagă dezordonat,
în pat.
în aşternutul în care suntem pasageri,
blazaţi, precum nişte anonimi,
cu feţele pictate ca o pereche mimi,
ce şi-au pierdut expresivitatea.
cam atât despre mine. de vei vrea să ştii, vei mai auzii.
despre tine... uneori mi-e dor. de cuvinte. lucruri nespuse, lucruri neterminate. tipic. (mie şi tuturor) uneori mă întreb... ce nu vreau să ştiu.
spune-mi că eşti fericit şi că eşti bine. scrie-mi. de vei vrea. de îţi vei face timp.
cu drag, ...
p.s. şi uneori zâmbeai şi sărutai cu drag...”*
Al Doilea Fragment (Introspecţie)
un puzzle mental despre mine şi starea mea inactuală, am o părere despre un buton setat la o psihoză mutuală, de dor de cuvinte, nespuse, neterminate... de mult am învăţat s-ascult tăcerea, acum mă surzeşte, apasă cu o forţă gravitaţională neprecisă.
întrebările nu ştiu cum să le mai întreb, iar răspunsurile mele, desori întreb... despre tine cu dor, despre sânii tăi mici, despre picioarele fine, de pielea ta, coala mea de scris, ce n-am scris-o; am o poftă în buricele degetelor, ce vor să atingă serpentin, trupul tău, iar despre sufletul meu... nimic mai mult despre sufletul tău...
neperfecţiunea ta, am simţito perfectă pentru neperfecţiunea mea, şi nu mi-am construit vreo muză, că tu ai fi fost Gala mea, dar poate-n imaginile iraţionale din hăurile mele mentale, dormea, silueta ta ca un fetish pentru mine. Azi suntem un tablou, iartă-mi cruzimea, un nud sumar al amintirilor, cu multe detalii, în care ne înecăm înainte să găsim profunzimea.
*Versurile din ghilimele au fost create de Ea, ci nu de mine, urmând ca Ea să fie muza continuării mele.
(ace analgezice, în lipsă de tutun, la nivelul coloanei vertebrale)
O halucinogenă pensulă a privirii murdăreşte pansamentul strâns legat, împrejurul venelor tale de la o mână, o lamă între degetele tale, se adânceşte mocnit... Curg picuri din cimentul plâns, din ochii tăi până, am clădit o armătură din vergele metalice, ce, acoperite, ne uneşte. Totală aservire sub lumina lunii, păgână, nudul tău fluturând masturbator în oglinda neacoperită ce mă ademeneşte ca dansul ielelor.Un zeu mă-ngână,
toarnă-n paharul meu şi-al iei nectar amar cu stropi de ură, citind certificatul meu apoteozic.. şi iar mă-ngână, eu zic "Ut puto deus fio", fără să-mi pun speranţa-n zar. M-am înjunghiat într-un ac analgezic, iar cealaltă mână, ţinea auster lanţul în care se răzvrătea ca-ntr-un coşmar, o ea, îmbrăcată sumar în pielea năpârlită de o evă bătrână... Aud cum calci adânc, cu tocuri ascuţite, şi unghiile lungi ce bat adânc în toc de uşă, iar privirea sadică amână
durerea divină, un bal al multor măşti ce tăinuiesc plăcerile criptate; multiplu de Bacchus, zei încătuşaţi leagănă urlete surde; pe clape de orgă se ţese orgie-n aşternut pătat de picături de sânge, un văl de ace subţiri implantate-n coloană, îţi scad fiecare inspiraţie, îţi adun fiecare expiraţie, în carneţelul meu de dominaţie fabricat din pielea ta cea diafană. Iubirea-i pentru masochişti, iubito! Eu doar îţi pictez formele, ţi le ascut, îţi şubrezesc emoţiile şi-ţi gâdil tălpile c-o pană.
Aservire şi Disciplină, Dominaţie şi Supunere, Sadism şi Masochism
"Planeta ce nu ştiu s-o numesc, fără soare, un deşert pătat de crăpături abisale, nopte veşnică deasupra paşilor ce pribegesc, sub privirile răuvoitoare, ce spionează-n cale, calea amăgirilor, încerc să le desluşesc chipurile, cu acele croitoare, ce croiesc zale grele din metale la încheieturi de mâini si de picioare. Devin învăţător pentru sine, un înţelept cu gândul mai ascuţit decât săbiile oamenilor ce ocupau în trecuturi uitate de mulţi, pământul; nemişcat pot să mişc pretutindeni, cu ochii închişi descos perdelele de beznă de pretudindeni, prizonerul trup, nu are naturala forţă de a menţine captiv demonul divin ce fulgeră universalul, în dimineţile nucleare ale planetelor cu soare, unde mereu explodează ceva pe şantierele de exploatare a universului.
Haos în creierul difuz, o linişte imensă-mi înconjoară planeta de concentrare, trupul rămâne istovit, deţinut al unei găuri negre mentale, legată prin circuite astrale de alte găuri negre ce îmi transmută locaţiile în infinit;
dacă înainte eram unul acum sunt multiplu, cu diferite chipuri şi forme, infiltrat ca zeu în religiile universale, sunt punctul de sfârşit al infinitului, ce în Dies Irae voi lumina orice întuneric, şi voi distruge orice mişcare."
Poezie extrasă din cartea "Lirica poeţilor necunoscuţi", carte găsită într-o încăpere de subsol al unuei biblioteci de pe o planetă aflată la marginea unei galxii îndepărtate.
I. Prolog pentru cuvinte deschise şi aripi închise.
Degete cu unghii de cuvinte apasă-n cap, împrăştiind aşchii de oboseli în fizic şi psihic,
în aşternutul său clinic, în care o simte pe cea care minte, cum îi urlă tare prin cap, la modul anarhic.
Nevoie de capac pentru canalul din gură, să nu mai curgă printre, cuvintele-ntre
dinţii pătaţi de cafea, să nu se mai scurgă-ntre şi printre penele de saltea, cantitaea de aripă stângă, cu calitatea sa că n-o să se frângă, de nici o stîncă şi nu o să cadă în nici o fantă adîncă... încă.
II. Până când?
Până când se stinge-o flacără de brichetă-n amurgul unei ţigări-ntr-o scrumieră anterioară,
la capăt de masă-n colţ de cafenea, la umbră de lumină semi-activă, într-un colţ de buze, în care apeşi o ţigară, apoi scoţi fumuri difuze; privirea intensivă cu care mă apeşi, mă roteşti, ca o rotiţă de brichetă,
mă transform în flacără pentru ţigara ta brunetă, parcă sub lumina verde a ochilor tăi.
Sculptez sentimentele noastre într-o şiră a spinării infintului nostru, ce o să se-ndoaie, dar nu o să se rupă după cum dictez stenografului deget ce ne transformă-n scenariu, trăirea...
M-am pierdut cu firea.
III. Despre cum te-am pierdut în buzunare rupte, poate în pachetul de ţigări.
Te-am pierdut, cînd m-ai abandonat aşa că m-am pierdut orfan de mine-n labirint, iar momentan, simt buzunarul rupt, finit; de căte ori în viaţă îţi vinzi sentimentele ca o curvă?
Nocturne şi reci cad priviri, neluminate de pe stâlpi, multiplii paşi, trec în cârduri, printre blocuri, baruri, geamuri.
Încerc să te caut în gânduri săpate adânc, săpate-n adâncuri, las multe gropi deschise-n care nu vreau să cad,
aşa că te caut în buzunarele-mi rupte, încerc să nu te-ating pe sfârcuri... ori degetele ori buzunarele, scad,
aşa că te caut în pachetul de ţigări, încerc să nu te-ndoi, număr ţigările din doi în doi, dar nu te găsesc cum mi-am imaginat în sânii goi.
Azi, sau poate, nici ieri n-ai existat, aşa că... îmi spionez gândul ce m-a exilat.
IV. Exilul.
Oraşul tremură-n ghearele unei dimineţi, lumini palide colorează-n ochii multora tristeţi,
conturate în linişte abiotică. Oraşul naşte activ, robotizând vieţile multora.
Oraşul clocoteşte-n cazanele unei amiezi, lumini intense clarifică sentimentele pătate de tristeţi
conturate în agitaţie biotică. Oraş brownian, pedale de acceleraţie a unei vieţi, apăsate de tălpile multora.
Pustiu aglomerat, exilat într-un exil neexilat, în care tavanul e un demon ce te-nţeapă cu lancia sa din înalt-n pat,
în patul în care îţi plângi amarnic existenţa din interior, în care îţi scurgi lacrmile-napoi să nu pătezi exteriorul altora,
ce te privesc suspicios; un tratament medicamentos... Cât poate fi de dureros?
V. Epilog.
Să mă vezi cum te caut, să mă auzi cum te strig,
Tu te-ascunzi când te caut, ţi-astupi urechile de cum te strig,
Te-ai pierdut în mine, m-am pierdut de tine...
Fără de lumină nu se poate construi nici o imagine, mai ales că pensule sunt închise în sertar, aşa că am început să îmi desfac cuvintele, cu o şurubelniţă în cruce, deşurubez şuruburile instabile din cuvinte, separ apoi literele, vocalele le pun într-o cutie de chibrituri goală, iar consoanele le-nşir pe coală de hârtie mâzgălită de praful de puşcă ce a curs din cuvintele triviale, ce nu am reuşit să le desfac, aşa că le-am spart. Mi-au căzut câteva piuliţe din propoziţii, iar stâlpii de susţinere a frazei se clatină, sub fiecare pas, îmi simt zdruncinat fizicul mental partajat neuniform, lipsit de orice conexiune propice existenţei.
Am desfăcut un fermoar, câţiva nasturi, încă un fermoar, am dezbrăcat tot, în faţa unei oglinzi... Am ras cu dispreţ orice fir de păr de pe cap... şi gene şi sprâncene, pe un scaun între oglinzi. Cu unghiile încerc să desfac de pe jos parchetul, e întuneric, becul a suferit o implozie, aşa că e fărâmiţat. Cu un ciocan bat în perete, cu tălpile calc cioburile împrăştiate de la ferestrele sparte, difeite obiecte, bucăţi de mobilă suferă o călătorie pe aripile poluate ale aerului de oraş, blocând circulaţia dezordonată. E un trafic intens. Uşile cad, totul se decojeşte, se desface, plesneşte, se sparge, se dezintegrează; nu auzi ce frumos te scrijeleşte pe timpane sunetele mecanice ce se sparg pe înserat, aestetice, de pretutindeni, metaliceşti.
Mi-au aparut unele ciuperci nucleare la degetele de la picoare, de când umblu desculţ printre dărămături, prin beznă, uneori mai privesc cu ochii mei reci printr-o perdea murdară de paşcani, cum se dărâmă orizonturile în splendoare lor; oare ce compozitor a reuşit să compună mai frumos ca Wagner distrugerea?! Cad cărămizile de peste tot, burlane se ating cu zgomote de asfalt, accidente sinistre se întâmplă oriunde, însă redacţia ziarului e goală; a mai rămas un gazetar mustăcios ce fumează apăsat şi rescrie pentru a şaptea oară un editorial de închidere al ziarului.
E a doua zi de când Soarele sa stins. Mulţi analişti de toate felurile se gândesc dacă ar fi cazul să reânceapă numerotarea calendarului. Companiile de electricitate stăpânesc continentul. Am hotărât că de marţi o să îmi schimb planeta; circulă zvonuri cum că pe Uranus nivelul de trai ar fi mai bun. Cică e un hotel în care, pe lângă băutura ieftină de la bar, muzica jazz cântată de frumoasele negrese de pe Venus, îţi oferă o cameră cu privelişte minunată de unde poţi vedea cum se destramă universul.
A-nceput ploaia torenţială. Plouă din pământ, de prin asfalt, plouă de pe blocuri înalte, se scurge apă de prin copaci, de pe stâlpii de iluminat... în înalt; plouă spre cer, în bălţi violet, în norii nervoşi. Se zice că ar fi, prima furtună de prin văzduh... Tălpi neuniforme calcă anost asfaltul ud, picături de ploaie se scurg de pe degete până pe umeri, fără umbrelă, fără ochelari, fără joben. Ce picături frumoase-i curg pe ten, intrată-n barul de fum, o ea, amantă a cuiva. Întregul sună lichid, până şi muzica jazz, lumina slabă, ceaţa interioară de fum ce umple paharul de rom. Privirea unui domn dezbracă multe femei, schiţează nuduri de la o masă de lemn, gânduri inundate de prea multe ploi. Vorbeşte, se crede-ntre prieteni cu toţii artişti, povestind despre tendinţele din artă. Mulţi privesc năuciţi de cap, o singură siluetă a unui bărbat, la o masă, şi gălagia unor oameni ce povestesc în contradictoriu. La chelneriţe le zâmbeşte de sub mustăţi, c-o poftă de atingere. Pe geam se scurge apa-n sus, pâlpâie luminile exterioare... interior gălăgios.
Uşa se trânteşte în urma unei siluete, prinzând degete de ploaie-n toc, încercând reatingerea pământuli.
Eu-ul ieşea dintr-o sală de cinema, pe stradă, printre stropi de ploaie ce i se ridicau pe faţă.
