Orb să te caut! Mut să te strig!

I. Prolog pentru cuvinte deschise şi aripi închise.

Degete cu unghii de cuvinte apasă-n cap, împrăştiind aşchii de oboseli în fizic şi psihic,
în aşternutul său clinic, în care o simte pe cea care minte, cum îi urlă tare prin cap, la modul anarhic.
Nevoie de capac pentru canalul din gură, să nu mai curgă printre, cuvintele-ntre
dinţii pătaţi de cafea, să nu se mai scurgă-ntre şi printre penele de saltea, cantitaea de aripă stângă, cu calitatea sa că n-o să se frângă, de nici o stîncă şi nu o să cadă în nici o fantă adîncă... încă.

II. Până când?

Până când se stinge-o flacără de brichetă-n amurgul unei ţigări-ntr-o scrumieră anterioară,
la capăt de masă-n colţ de cafenea, la umbră de lumină semi-activă, într-un colţ de buze, în care apeşi o ţigară, apoi scoţi fumuri difuze; privirea intensivă cu care mă apeşi, mă roteşti, ca o rotiţă de brichetă,
mă transform în flacără pentru ţigara ta brunetă, parcă sub lumina verde a ochilor tăi.
Sculptez sentimentele noastre într-o şiră a spinării infintului nostru, ce o să se-ndoaie, dar nu o să se rupă după cum dictez stenografului deget ce ne transformă-n scenariu, trăirea...
M-am pierdut cu firea.

III. Despre cum te-am pierdut în buzunare rupte, poate în pachetul de ţigări.

Te-am pierdut, cînd m-ai abandonat aşa că m-am pierdut orfan de mine-n labirint, iar momentan, simt buzunarul rupt, finit; de căte ori în viaţă îţi vinzi sentimentele ca o curvă?
Nocturne şi reci cad priviri, neluminate de pe stâlpi, multiplii paşi, trec în cârduri, printre blocuri, baruri, geamuri.
Încerc să te caut în gânduri săpate adânc, săpate-n adâncuri, las multe gropi deschise-n care nu vreau să cad,
aşa că te caut în buzunarele-mi rupte, încerc să nu te-ating pe sfârcuri... ori degetele ori buzunarele, scad,
aşa că te caut în pachetul de ţigări, încerc să nu te-ndoi, număr ţigările din doi în doi, dar nu te găsesc cum mi-am imaginat în sânii goi.
Azi, sau poate, nici ieri n-ai existat, aşa că... îmi spionez gândul ce m-a exilat.

IV. Exilul.

Oraşul tremură-n ghearele unei dimineţi, lumini palide colorează-n ochii multora tristeţi,
conturate în linişte abiotică. Oraşul naşte activ, robotizând vieţile multora.
Oraşul clocoteşte-n cazanele unei amiezi, lumini intense clarifică sentimentele pătate de tristeţi
conturate în agitaţie biotică. Oraş brownian, pedale de acceleraţie a unei vieţi, apăsate de tălpile multora.
Pustiu aglomerat, exilat într-un exil neexilat, în care tavanul e un demon ce te-nţeapă cu lancia sa din înalt-n pat,
în patul în care îţi plângi amarnic existenţa din interior, în care îţi scurgi lacrmile-napoi să nu pătezi exteriorul altora,
ce te privesc suspicios; un tratament medicamentos... Cât poate fi de dureros?

V. Epilog.

Să mă vezi cum te caut, să mă auzi cum te strig,
Tu te-ascunzi când te caut, ţi-astupi urechile de cum te strig,
Te-ai pierdut în mine, m-am pierdut de tine...

Orb să te caut! Mut să te strig!