E noapte…
Mă scufund în tine
ca-ntr-o mare – adânc
mişcat de
valurile tale.
Cobor şi lustrele
din boltă
– tavanul teluric – ,
să îţi pot lumina
curios,
misterul tulburat
prin investigare.
E rece...
Mă înec în tine,
să mi te adâncesc
în mine,
cu-ale tale tulburi
viziuni ce-mi apar
în vise,
ca voci de sirene.
E noapte,
iar – apele tale,
sunt reci la picioare –
când înot...
Am să mă las amăgit de şoapta ta
imaginară, pentru-a nu ştiu câta
oară; am să mă las orbit de tine,
modelat de palmele tale fine.
Atingeri ce mă lasă cu suspine,
de ieri, le port ca răni adânci în piele,
ce m-ocrotesc în ceasurile rele.
Am să mă vindec uneori de tine,
iubire, pe când nu vor mai fi pline,
paharele de-absint. Misterioasă,
ne-a-mbrăţişat noaptea, armonioasă,
ca o sonată la pian, frumoasă,
eşti muza mea, ce-mi apasă pe vene
ca pe clape, cu sunete de pene,
de aripă de înger, ce se lasă
luminoasă, prin noaptea-ntunecoasă.
Tainică în calea privirii-mi păşeşti,
tu, muza mea – cu-ai tăi ochi verzi, tu îmi eşti,
cuvântul meu în care te adânceşti.
Gândul, spre apele tale se varsă,
iar tu îl ademeneşti, curioasă.
În raftul cu cărţi,
nu găsesc alinare
ci doar pe buzele
şi-n palmele tale
atinse de tuşuri
şi vopsele rare
ce nasc
unele lumi imortale
în care
femeile stau goale
în tirania culorilor
intense - ameţitor
iz de templu pompeian,
îmi atenuează simţirea
şi simt capriciile trupului
cum cântă
iubirea.
Ecran spre cer, fără semnal,
a-bis - inconştient transmis
în vis - sta gândul neadmis.
Ecran spre cer, fără semnal,
m-afund în totalul emis
şi văd ciudatul nepermis,
ecran spre cer fără semnal,
a-bis - inconştient transmis.
Ca un soldat mi-am spălat uni(ca)forma/ă ce o cunosc
în apa rece de munte, frecam cu pietre mărunte
hazardat, că mi-am pierdut poate din cuget; nu mă recunosc
în minţile nelegate de nicio punte; miciile amănunte
se pierd gradat; azi nu mă pot învinge, azi nu mă cunosc
stând gol, lipsit de rol... nu găsesc nici un hol, nici un pahar de alcool,
găsesc doar mici cuti în decor, de metal. de sticlă şi de carton,
cu capace sau fără, cu păianjeni sau fără, cu pietre sau fără
pietre multe şi neregulate ca formă; să fie cutiile lui Platon?
Adunările şi scăderile de elemente ce se compun sub lumina rosie
a unei camere, ce îmi pare straină, ca şi amintirile...
Colecţionar de secrete. Degete şi ochi, folosite/folosiţi ca unelte
de răsfoit documnete, de cercetat ideograme, în căutari încete.
Simt o sete de nesăturat... iar gândul mi se scurge la râul de munte
unde, mă vedeam adunând pietre din pietre de temple căzute,
printre runie se pierd cărări labirintice ce, mă poartă spre tine iubito...
Pavate cu trudă-n noroaie, cu fruntea spălată de ploile nestinse
şi nepotolite ce picura în noi... ridic pietrele astea încinse,
ca de jăratec în palme se simt... de tălpile tale nu vor fi atinse,
iar fiinţa-ţi crudă, va-nflorii perpetuu în aşternutul din vise
sub bolta pictată din templul, crescut sub temelia unei camere roşii,
ca focul ce arde în pasărea pheonix, pe cerul înserat în Oraşul Negru.
Uneori nu plouă cu zilele. Alteori îmi plouă nopţile,
când mi s-aduce aminte de ploaie, o simt în fiecare seară-n patul meu,
vatr-a nopţilor de vară, ce-mi coace-o agripnie colorată transparent
de transpiraţiile neregulate ce se pierd reci
în cearşafurile de tablă a vetrei.
Sunt nopţile în care nu pot dormi- n cuptor,
neputându-te vetri lângă mine;
Fiinţez într-un spaţiu intens dilatat,
iar în REM ecranul pe care deseori apăreai, e avariat,
încât pielea ta îmi pare,
ca paginile-ngălbenite cu psalmi vechi
ce stau închişi în praful nesuflat din raftul etajat,
suspendat futuristic pe pereţii arşi de humă.
Când mi-aduc aminte de tine, te simt-n fiecare nopate-n patul meu,
vatr-a nopţilor de vară, ce-mi coace dorul ca pe un puroi;
roiuri de gânduri îmi survolează REM-ul,
oare vor să-mi solească sfârşitul (de tine...)
II.
Dimineţi melancolice.
Dimineţi sumbre la pian, prin ferestre intrând gîndul suicidului,
sonoritatea vântului ce-mi prevesteşte furtuna, cu picăturile ei sticloase,
stropi reci ce-şi grăbesc cadenţa, căderea, delirul,
fantazma unui ideal în spulberare,
ca praful de pe cărţile vechi,
ce umple aerul, apoi covorul...
Aspiratorul.
Încetez să aspir, veşnic se rispipesc în orizont oaze,
dar îmi concep crezuri, orice om are nevoie de muzică
pentru-mblânzirea animalului cu gheare tăiate de fermierul din apartament.
Mulţi îmbogăţesc pădurea lui etern infern, cu rădăcinile lor,
legaţi de gât cu sfoară de cânepă, sau tăiaţi la vene cu lame gillet,
înhghiţind un pum de pastile, sau arucându-şi stropul de viaţă
ca ploaia-n ciment...
Apartamentul fermierului rămâne deseori vacant,
iar eu încep să cred că orice om are nevoie de muzică.
III.
Fermierul din apartamentul O, slujeşte tirania timpului,
merge des cu autobuzul, observă, simte, se minte.
Cerul îi plânge ca o văduvă, cu lacrimi reci şi amare,
e trecut de amiază, pare seară, căldură mare-n autobuz,
iar aerul umed şi răcoros de se scurge-n-nuntru'
îi excită simţurile apocliptice ce-l mint despre un sfârşit de lume
ce se exercită din când în când.
Fermier al oamenilor e poetul,
cel ce cântă ploile,
cum stropii compun partituri.
Păstor al femeilor e poetul,
cel ce cântă dramele,
cum Seress compune sinucideri.
(Salvador Dali - Geopoliticus Child Watching the Birth of the New Man, 1943)
Scrisul meu nu are o formă anume și nici un sens, având în vedere că locuiesc într-o pâlnie gigantică la un etaj superior. Sunt singurul om, pe plaja de tablă, cu multă rugină ce ține loc de nisip, iar mâinile, la fel şi picioarele, sunt prinse în lanţuri, legate cu sârmă oţelită. Ca un om singur ce sunt, îmi place să observ. E cald, tabla arde, bucăţile de rugină la fel. E cald, aerul e sărat, adierea vântului e aridă. Mă decojesc ca un ou, coaja se crapă, bucată cu bucată, fisuri adânci, fante negre pe cutia craniană. Din corpul meu de metal, se desprind plăci de diferite mărimi, ruginite, care cad cu sunet grav, uneori ascuţit.
Nu mă pot mişca, urechile mele sunt ţinta sunetelor haotice, ce zgârie timpanele pâna la nebunie. E al treilea an cu un singur anotimp, nişte stropi de ploaie nu au mai curs de mult, nici măcar norii nu s-au mai format de multă vreme... un soare mâhnit şi o lună clară, un ochi de gheaţă al nopţii. Nu sunt în stare să fac diferenţa între vis şi real, deşi visul e mult mai intens şi mai complex decât orice chestie ce o ating, deşi chestia aia ar putea fi o parte din corpul meu, nişte lanţuri, sau orice obiect decorativ aflat în perimetrul meu trasat de nu ştiu ce zei mâhniţi. Aş putea gândi, dacă gândurile nu m-ar schingiui şi orice aş gândi nu ar mâhni şi mai tare zeii; uneori contemplam blasfemia.
În memoriile mele se păstrează un pasaj nocturn, în care, sub ochiul de gheaţă al anului nopţii, anul în care un zeu groaznic şi-a propus să mă pedepsească cumplit... a oprit soarele în loc. Atunci, fantome ale trecutului apăreau deseori, nişte femei, cu corpuri atât de atrgătoare, goale, cu buclele lungi, cu ochii sclipitori, cu sânii de diferite forme, păşeau uneori în depărtări, uneori foarte aproape de mine, nu puteam să le ating, putea doar să le văd, să le memorez, să le doresc, să plâng cu dor de corpul oricărei femei, cât de urâte, pe care aş putea să o ating. Gândurile mele erau într-o mişcare haotică deşi practic nu prea legam bine cuvintele, nici la nivelul mental, căci mult mai încolo am reînvăţat cuvântul şi valoarea lui, iar mult mai târziu am învăţat să scrijelesc cu unghiile porţiunea de metal din perimetrul meu vital; aş putea zice că dorm pe amintiri, deşi nu îmi aduc aminte când am dormit cu adevărat în ultima vreme. Pierd ideile se pare... Oricum fiind ultimul om, măcar nu am alţii critici decât zeii, care oricum mă urăsc, mă pedepsesc, mă lipsesc de fericire; m-am gândit odată, că un zeu ar putea să îmi şteargă până şi bucuria scrisului, să îmi şteargă memoriile, bine conservate până acum, sub paşii mei, m-am speriat şi am încercat pe cât posibil să nu mă mai gândesc la chestia asta, să nu cumva să mă audă vre-un zeu şi să râdă de mine, meschin. Momentan sufăr de o foamete existenţială, mă revolt din orice şi deabia aştept sfârşitul zeilor, când o să pot să rup lanţurile şi să păşesc liber, pe plaja de tablă şi să privesc universul, făcând cerc după cerc pe margine pâlniei şi să privesc universul, stelele, constelaţiile, galaxiile. La un momendat ştiu că se vor naşte alţi oameni, iar eu... nu o să mai fiu ultimul om, poate doar primul.
Un oarecare bec aprins din timide încercări, îşi scutură umbrele asimetrice prin cameră.
Priveam distanţele prăfuite dintre diferitele obiecte ce îmi schiţau o hartă a diferitelor goluri astrale ale imaginaţiei unui eu intra-cameral, analizat din diferitele unghiuri neclare. Ochii obosiţi trimteau semnal către creierul agitat de calculele neprecise asupra boabelor arse de cafea, aruncate haotic de o zeitate cu spirit comic, pe tabla grpoasă a mesei de joc, a cuvântului.
Simt o durere uşoară la buza inferioară.
Îmi imaginez camera ca pe o machetă a creierului meu. Un horoscop greu de citit, de recitat şi de însuşit. Sunt un eu, înecat în apele adânci ale gândurile mele ce plutesc de atâta timp în derivă, departe de orice ţărm palpabil de palmele marelui orb, eul ce ai uitat să privească, aşteptându-şi naufragiul ce întârzie să apară, de parcă toate ţărmurile s-au sacrificat în apele agitate de nervii spumoşi ce agită braţele neobosite ale lui Poseidon, în speranţa de ai înţepa venele cu analgezice. Toţi muritorii se sacrifică în templele subacvatice, pe altarele mitice ce încă îşi ard focurile tulburi prin adâncimile apelor. Ce tulburi, tulburătore, licoare...
Cameră. Maşină complexă a scrisului. Urme de vin ce pătează asemările dintre foi.
Prin perdea, se cerne o lumină gălbuie, neuniformă. Creez o siluetă feminină umplută de timiditate, ce devine din ce în ce mai misterioasă având în vedere că îmi pierd controlul asupra ei. O despărţire dureroasă de proparia creaţie, ce acum atrage prin tot şi toate golurile neumplute.
Mă-ntreb dacă ea simte o durere la buza ei superioară...
Închid ochii şi simt sărutul, nu îi pot modela chipul, doar buza ei între dinţii mei, buza mea între dinţii ei, muşcături gentile, uşoare şi ascuţite; curg mulţi fiori reci ca gheaţa pe sub piele. Ea, nu spune nimic, de parcă orice cuvânt ar pute să-i defloreze identitatea; încerc să îmi dau seama de ascunzişuri, însă lumina asta slabă nu e demnă de lumina unui conchistador. Totul e acoperit. Totul se transformă în religie, în căi de urmat... Naştere de superstiţii acide...
Cea cu toate darurile, parfumul ei creeat de natura eului se răspândeşte ca fumul de ţigară, îmi intră în haine, în piele, în minte. De parcă un spirit malefic îmi contolează întregul despărţit haotic, ce acum se pare că a devenit de neîntregit.
După minute în şir de supraveghere am observat faptul straniu; se pare că creaţia ţinea în mâini o cutie de lemn, nu foarte mare, probabil de culoare neagră. Ochiul meu drept dormea, ochiul meu stâng investiga; în ture simultane, combinate cu exactitatea viselor, calculate în funcţie de poziţionarea boabelor de cafea de pe masa de joc.
După câţiva ani aud sunetul unui obiect ce s-a lovit de podeaua asta probabil în momentul genezei; deschid ochii, iar privirea cade asupra unei cuti violet cu capacul deschis. Atunci am băgat mâna în buzunar şi tot căutând am găsit o cheie micuţă şi foarte ciudată ca formă. M-am ridicat de pe scaun, nu înţeleg de ce nu mă ridicasem mai devreme, aş fi putut descoperii mai repede o parte din misterul situat la colţ de cameră, aş fi putut modela un chip pentru ea.
Eram conectat de podea prin tălpile goale, cu crugul becului deasupra-mi, pipăiam între degete cheiţa; privirea stătea căzută asupra cutiei cripatet. Două mâini calde mi-au acoperit privirea, am simţit apoi corpul ei în spatele meu.
"Cine eşti?"am zis.
Nu a răspuns. Mi-a legat ochii cu o bucată de catifea fină, apoi m-a sărutat, am sărutat-o. I-am muşcat buza superioară, i-o sugeam încet, cu poftă; diferite atingeri pe trupul ei, pe sânii ei, pe sfârcurile ridicate; palmele, degetele, atingeau fiecare porţiune, simţeam din respiraţia ei dominare, simţurile erau alungite în infinte sentimente imortale...
Cearşafuri umede, lumina soarelui inundă camera.
Era dimineaţă, abia am deschis ochii că i-am şi închis; eram gol, lângă mine era ea, acum puteam pentru primadată să îi observ chipul frumos, să mă bucur de frumuseţea ei. M-am ridicat, mi-am aprins o ţigară din pachetul de pe noptieră, apoi m-am aeşezat în scaun şi o priveam adânc.
Stâng ţigara în scrumiera de pe birou, observ o cheiţă mică, aceeaşi cheiţă ciudată de aseară...
Caut cutia violet, rămasă exact în locul în care a căzut, îi închid capacul, rotesc cheia-n gaură apoi o aşez pe un raft al bibliotecii mele de cameră. Gândul meu acum era abătut, vroiam să dezleg misterele, femeia misterioasă şi cazul cutiei violet ce i-a scăpat din mână. După o vreme de stat în scaunul meditaţiei, gol, cu o altă ţigară în mână, mi-am întors privirea către ea.
"Care ea?" "Patul e gol, nu a fost nimeni în el, nici măcar eu!?" "Cutia?! Unde e cutia? A uite-o, e aici exact cum am aşezat-o" "Dacă aş găsii cheia aia mică, şi cu formă ciudată, tre să fie pe undeva pe jos... “
"Gutta cavat lapidem, non vi sed saepe cadendo." Publius Ovidius Naso
"Stropul face o gaură în piatră, nu prin forţă, ci prin cădere repetată."
Necunoscute-mi devin aripile dispreţuitoare,
ce-mi îndurerau uneori coloana spiritului mut şi timorat;
crispate-n întinderi lungi, cu penele unse de stropii din soare
ce pare-mi-se că-mi topeau încheieturile,
în timp ce-mi atingeam înălţimile...
Nu ai văzut din ploaia de pene de foc, nici stropii de ceară?!
Suspendate stau aripile-n sfori, şi se întind-n zori ca lumina
palidă din ochii acelor călăi mascaţi ce trag de sfori,
semănând seminţele durerii la articulaţii;
să-i fi văzut mestecând oase... scrâşnind din dinţi
şi scoşi din minţi, de roţile ce-mi întindeau durerile-n
colana infinitului spre cer, şi nori, cu tălpile lipite de asfalt...
Muzele, cu ciocurile-necate-n penele-mi arse, se ciocnesc în cădere
de titanii ce mărşăluiesc pământurile cetăţii noastre moderne.
Auzi cum se recită Tristele lui Ovidius la spuma mărilor negre,
în timp ce aripile-mi sunt înstrăinate,
vândute pentru pernele lor, pentru visele lor.
Trupul dezaripat sta sleit de puterile întinse dezordonat pe podea.
M-aţi ridicat şi m-aţi închis-n cumplita fecioară de fier,
m-aţi mutilat! Mi-aţi înţepat ochii împotriva luminii;
în beznă, cu braţele-nţepate-n acele adânci
şi din picioare şi din piept, încât să nu m-omoare;
ooo, de mi-ar curge din răni, a absintului licoare,
În sala de operaţie, se fabrică coşmarul perfect,
urmărit cu suspans de poet pe ecranul mare din sala de aşteptare,
în care îşi aşteaptă trupul tăiat, să se prezinte separat de a sa muză
ce nu îl mai mulţumeşte.
Îşi muşcă buza de emoţie (asistând cum...)
buzele îi erau înţepate de un ac ce cosea buza de sus de buza de jos, strâns;
ochii priveau tulburaţi, agitaţi de o lumină slabă, cu un ochi plâns
şi cu un ochi stâns de apăsările repetate ale imaginilor bizare
ce îl nedumeresc şi pe el.
16 ore de operaţie...
În sala de aşteptare, poetul fumează defect,
o lipsă acută de semnal din sala de operaţie se resimte din ecranul
acoperit de reclame cu muze de împrumut ce îşi prezintă pachetele promoţionale.
Poetul stinge difuz ţigara în scrumieră,
obosit, adâncit în scaunul incomod;
în ecran se întâmplă puţine lucrui, mulţi oameni asistă la formare
unei imagini clare a inconştientului ce trebuie curăţat de idei şi imagini nesănătoase
ce au legătură cu Ea... separarea ar putea dura zeci de ore
şi nu se ştie încă, dacă se va ajunge la vreun rezultat.
Muza a capitulat,
a renunţat la spaţiul cangrenos ce îl ocupa, măcinată de războiul purtat,
s-a sinucis. Mintea poetului s-a scindat, cioburile de gânduri fiind neîmplinite,
nici în sentimente, nici în cuvinte...din imagini lipsind umbre şi forme,
chiar şi unele linii...
păsări cu penele arse, se sting în cer;
orizontul pare pierdut
la periferie...
în eter,
luminifer... ceva se aprinde,
arde şi străluceşte,
ambiguu...
...ca-n cer,
se naşte-un cancer,
ce,
dizolvă în paharul din
I n t e r i o r :
în care... te privesc dormind goală sub
gândurile mele...
dincolo de tine, începând căderile mele repetate;
din visare... număr minutele petrecute
atât de aproape,
de tălpile tale pline de filosofia unei tinereţi,
pline de păcate/le...
ce le-am scris din beţiile noastre ero(s)tice,
în templele,
în care Ἀφροδίτη se fereşte de fiul capriciilor ei...
I n t e r i o r ( u l ) :
se întrerupe, de parcă ar cădea cortina peste noi,
ne-am pierdut în bezna creată,
divizaţi...
şi uzaţi...
ne întrerupem, de parcă ne-am înălţa spre un,
sau o... nimic.
Singurătatea e atât de prezentă încât...
aş putea fi ultimul Om ce încă îşi mai caută iubita
printre ciupercile nucleare,
de la care, se simte mirosul de război
de independenţă necâştigat încă, în
I n t e r i o r :
dizolvat în paharul din
care,
un cancer se naşte,
ca-n cer(u')
ambiguu...
strălucind şi arzând
luminifer... aprinzându-se ceva,
în eter,
la periferie...
pierdut pare orizontul,
stins în cer, ca penele arse a păsărilor întoarse în
