| Doar o clipă de iubire și am gustat nemurirea din privirea ta |

Doar o clipă de iubire

și am gustat nemurirea din privirea ta –

cerul se oglindea în adâncurile ochilor tăi,

sub bluza ta, am descoperit norii,

iar degetele-mi alunecau pe o hartă

a comorilor ascunse, pe căi ne mai pătrunse...

Mi-ai șoptit la ureche ceva despre buze,

ademenitor – cuvântul unei muze,

cu gust de ciocolată neagră și sare de mare,

doar soarele și mâna mea te mângâie pe picioare;

căldură mare – pe pielea ta degetele mele cad ninsoare

și se topesc curgând pe gâtul tău. 

Duminică
28 August 2016
La Poarta Crișului.

| amorțeli metafizice |

Când ești poet și n-ai nici un folos pe lume, 

cuvântul ți-e neauzit și ființa fără nume,

cum ai putea să îți păstrezi inima tăciune

și dorul tău să se înalțe ca o rugăciune? 

  

Așteptând apa să curgă de la robinet,

sau treapta să te ridice din subteran profet 

al asfaltului, al prafului, al catalogului cu ofertele  

supermarketului. Stăpânește-ți momentele,  

nu le cheltuii cu banconotele, ci cu sentimentele. Ești pierdut, camuflat în toate evenimentele, așteptând timpul să curgă ca lumina în străzi, trotuare, 

în noaptea adâncă a sufletului, lipsită de continuare.  

Lasă-mă să fiu lumina ochilor ce caută claritatea

milioanelor de detalii, obositoare cu cantitatea 

amăgirilor; privind dintr-un punct fix amintirile,  

realul devine abstract. Ești pierdut, printre chipurile  

antagonice, în oceanul de materiale de construcții folosite, 

al ideilor noi ce sunt deja învechite...  

Lasă-mă să-ți fiu poetul tată... să-ți fiu poetul fiu... 

cuvântul meu să te-nsoțească-n viață, până la sicriu.  

Ascultă-mă! Ridică-te! Fii viu!

Duminică,

26 Iunie 2016.

La Poarta Crișului..

|necugetată|

Nu am să îți spun nimic important,
despre iubirea noastră,
că ar fi, un joc elegant
al astrelor, în lumină-mișcare.


Sub influență - suntem -
și doar iubirea face o diferență între
/o pre supusă libertate și
/o pre supusă detență și
/o pre supusă clemență,
pe care o așteptăm, simițind că o merităm,
în virtutea faptului că existăm,

că doar Lumea se sfârșește cu Noi...


/ne zbatem-mpreună, cuplu de aripi
atipic.


/descendenți ai primilor oameni
care au băut cafea la ibric.


/zâmbetul de pe buzele tale are
o legătură directă cu răsăritul de soare.


/cafeaua curge ca un râu fierbinte din
noaptea lungă și neagră a părului tău.


/ochii tăi - întinse câmpii de smarald,
să mă scufund, în întinderile lor de aer cald,


ca-ntr-un imaginarium,
în care mă autoconsum


spre sfârșire.\

duminică

21 Februarie 2016.

La Poarta Crișului.

Necanonică 19

Nu mai contează nici un dumnezeu
când îi cari numele cu tine în luptă |
legătura de ață spirituală-i ruptă
iar moartea cu carne de om se înfruptă.

A fost frig dimineață

A fost frig dimineață

de ne-am lungit la cafele

de deabia ne-a mai oprit tavanul;

n-am mai avut de ales decât divanul.

Ne-am scufundat buză pe buză

într-o imagine acvatică confuză.

Cearceafurile făceau valuri

să semene cu marea,

pe pielea și pe părul tău

uscându-se ca sarea,

muzica ne atingea sinistru pereții,

ce învolburare, naștere a frumuseții

într-o ceașcă de cafea cu spumă,

de-ar mai putea

și timpul

să rămână...

Duminică,

8 Noiembrie 2015

La Poarta Crișului.

Superstiții și alte frici păgâne

Superstiții și alte frici păgâne,

peste noi încă mai sunt stăpâne

și libertatea – ne costă ca o pâine

și devenim iar slugi, a zilelor de mâine,

și vocea noastră un lătrat fricos de câine.

Somnul națiunii e somul rațiunii,

indus ca o comă, prin undele radio și cablu tv,

venin administrat la ore fixe în subconștient,

ce ne îngroapă-n canapea ca un medicament,

o viață trăită de om, cum te transformă-n pacient.

Să ne deșteptăm, dar nu atunci când sună ceasul,

văzut-am toți cum moartea își începe valsul,

cum ne întinde mâna – nu-i mai putem refuza dansul

de flăcări și de fum din baruri, spitale, biserici,

egali copii și tineri și bătrâni, fie atei sau clerici.

O lumea voastră nouă, nouă înșelătorie

voi faceți sclavul bucuros de-a sa sclavie,

justiția sărmana oarbă, să bântuie ca o stafie

să plângem neputincioși pe-a noastră avuție,

marea, câmpul, dealul, muntele, pădurea, nu scapă de hoție,

o să sfârșim ca Eminescu, doar de-om avea, vreun om, atâta bărbăție...

Atâtea conspirații, atâta sărăcie și lipsă de valori,

și nepăsare, delăsare și trădare,lipsă de ideal și de moral

cum ne lăsăm străinilor să fim vânduți ne pare ireal,

și e absurd cum strigătul nostru e auzit de surd

și fiecare schimbare ne cheamă înapoi pe bulevard.

Miercuri 

4 Noiembrie 2015,

La Poarta Crișului.

poem atmosferic

Ascultam murmurul apei de la robinet,

cu tremurul de țevi sfârșindu-se strident,

ca o previziune a unui accident;

sunetul cafelei, ce umplea spațiul gol din cană,

curgând peste lenea mea ca un balsam pe rană,

trezindu-mi simțurile, așa cum vântul mângâie copacii,

cu o mie de atingeri, de parc-ar călca pe frunze gândacii,

negrii ca literele unui ziar, cu miros proaspăt de tipar.

Mușcam o felie de pâine uscată financiar, segmentar,

din porțiunile cu sunetele ascuțite, ca niște cuțite,

eram totuși nostalgic după muzici nemaiauzite.

Priveam pe ecran câmpul bombardat de apele cerului

simțind cum frigurile mă cuprind, din a pământului

adâncuri – aburii levitau în cameră lipindu-se de geam,

totul era abstract, dar mă prefăceam că îl înțelegeam.

Duminică,

18 Octombrie 2015,

La Poarta Crișului

Șoptirea secretelor

Bătea un soi de nepăsare-n geam,

în cameră cu liniștea, tavanul era calm.

Un ceas, ne pândea cuminte la ușă,

trăindu-și gândurile sale de căpușă.

Pe podea, pe scânduri, florile de praf

păreau ofilite, în valuri, perdea și cearceaf.

Ne aprindeam imagini de la o veioză,

încă îmbrăcați – în stare de nimfoză.

Umbrele noastre se atingeau pe un perete,

în timp ce ne șopteam urechilor secrete,

la margine de lumi concrete.

La Poarta Crișului,

Dumincă, 11 Octombrie

2015.

Treiului

Dragoste, fortuna, fericire,  

de ce voi trei v-ascunde-ți de mine, 

ce jocuri poartă zeitățile meschine, 

de tot îmi dați târcoale ca niște jivine 

și mușcătura voastră tot uită să mai vie.

Necanonică 18

Cel ce nu va crede
se va pierde căutând,
în deșert sau în largul apelor,
în cosmos sau la suprafața planetelor,
cât setea strămoșilor noștrii e vie încă, în noi.

Sfârșindu-se pe dușumea

Din privirea ta mi se deschide universul,

îi dezvăluiești misterele cu mersul

unei pensule în albul unei pânze,

culorile se zbat ca-n dansul unei frunze

în vântul ușor al unei minți confuze

ce caută o logică pe care să viseze

lucid – de la sine să nu se deculpeze.

Când tu adormi mi se închide universul,

sub pleoapele tale, mi se generează versul

ca o conexiune mentală cu profunzimea

din canapea, ce e egală cu adâncimea 

în care îți afunzi submarinul de vise de catifea,

ca un șaman ți le trezesc pe toate la o cafea

coborându-te ca pe o plajă, pe dușumea.

La Poarta Crișului,

Dumincă, 6 Septembrie,

2015.

Necanonică 17

Nenăscut fiind cunoșteam adevărul;
trăind – mi-am desăvârșit uitarea.
Aștept sfârșitul,
ca pe o deschidere limpede a ochilor.

Necanonică 16

Cuvântul e zăcământul,
ce-l dezgropăm cu limba, cu gândul,
și-l tremurăm uneori în rostire,
când îl folosim în război, sau iubire.

Desfacerea

Noi vrem pamânt,
s-avem unde ne-ntoarce,
când moartea ne desface materia-n pamânt.


Noi vrem cuvânt,
ramâie-n urma noastră,
când moartea ne desface materia-n pamânt.


Noi vrem deznodământ
adevărul să ne fie revelat,
când moartea ne desface materia-n pământ.


Noi vrem un crezamânt
în zeul ce ne va ține sufletului acoperamânt -
atunci, când moartea ne desface materia-n pamânt.

La Poarta Crișului,
Dumincă 24 Mai
2015.

Necanonică 15

Ce e cuvântul,
fără om
să îl rostească?

Din miez de nucă

Frunză verde și o nucă,
îmi veni un dor de ducă,
un dor care mă usucă,
îmi urlă-n cap ca o nălucă,
nu mă pot ține de muncă,
mă pălește cu poruncă,
inima devine stâncă,
dorul încet mă mănâncă,
ca o ploaie, ca un strop,
mă mistuie ca un potop,
sau ca o ploaie de foc.

Să mă ducă, să mă ducă,
dorul și un gând nălucă,

să mă ducă să mă ducă,
că de nu el mă usucă,
nu se-nduplecă de rugă.

Aș fi vrut...

Aș fi vrut să-ți dau o floare,
dar ea, oare, viață n-are?

Să îi smulg eu ultima suflare?

Și... n-aș vrea să apelez,
la criminali, în piețe.

Florile stau moarte-n vaze,
ce tristețe.

Chiot

Frunză verde de alun,
am băut eu nu știu cum,
de am devenit păgân,
tot înjur și tot îngân
și tot urlu de nebun.

Din Calea Lactee

Pământul e un copil,
pe care universul încă
îl hrănește cu lapte.

Necanonică 14

Suferința mea cea dulce,
fără tine –
n-aș putea trăi.
Trăiesc de parcă-n orice
clipă –
aș putea muri.