Necanonică 18

Cel ce nu va crede
se va pierde căutând,
în deșert sau în largul apelor,
în cosmos sau la suprafața planetelor,
cât setea strămoșilor noștrii e vie încă, în noi.

Sfârșindu-se pe dușumea

Din privirea ta mi se deschide universul,

îi dezvăluiești misterele cu mersul

unei pensule în albul unei pânze,

culorile se zbat ca-n dansul unei frunze

în vântul ușor al unei minți confuze

ce caută o logică pe care să viseze

lucid – de la sine să nu se deculpeze.

Când tu adormi mi se închide universul,

sub pleoapele tale, mi se generează versul

ca o conexiune mentală cu profunzimea

din canapea, ce e egală cu adâncimea 

în care îți afunzi submarinul de vise de catifea,

ca un șaman ți le trezesc pe toate la o cafea

coborându-te ca pe o plajă, pe dușumea.

La Poarta Crișului,

Dumincă, 6 Septembrie,

2015.

Necanonică 17

Nenăscut fiind cunoșteam adevărul;
trăind – mi-am desăvârșit uitarea.
Aștept sfârșitul,
ca pe o deschidere limpede a ochilor.

Necanonică 16

Cuvântul e zăcământul,
ce-l dezgropăm cu limba, cu gândul,
și-l tremurăm uneori în rostire,
când îl folosim în război, sau iubire.

Desfacerea

Noi vrem pamânt,
s-avem unde ne-ntoarce,
când moartea ne desface materia-n pamânt.


Noi vrem cuvânt,
ramâie-n urma noastră,
când moartea ne desface materia-n pamânt.


Noi vrem deznodământ
adevărul să ne fie revelat,
când moartea ne desface materia-n pământ.


Noi vrem un crezamânt
în zeul ce ne va ține sufletului acoperamânt -
atunci, când moartea ne desface materia-n pamânt.

La Poarta Crișului,
Dumincă 24 Mai
2015.

Necanonică 15

Ce e cuvântul,
fără om
să îl rostească?

Din miez de nucă

Frunză verde și o nucă,
îmi veni un dor de ducă,
un dor care mă usucă,
îmi urlă-n cap ca o nălucă,
nu mă pot ține de muncă,
mă pălește cu poruncă,
inima devine stâncă,
dorul încet mă mănâncă,
ca o ploaie, ca un strop,
mă mistuie ca un potop,
sau ca o ploaie de foc.

Să mă ducă, să mă ducă,
dorul și un gând nălucă,

să mă ducă să mă ducă,
că de nu el mă usucă,
nu se-nduplecă de rugă.

Aș fi vrut...

Aș fi vrut să-ți dau o floare,
dar ea, oare, viață n-are?

Să îi smulg eu ultima suflare?

Și... n-aș vrea să apelez,
la criminali, în piețe.

Florile stau moarte-n vaze,
ce tristețe.

Chiot

Frunză verde de alun,
am băut eu nu știu cum,
de am devenit păgân,
tot înjur și tot îngân
și tot urlu de nebun.

Din Calea Lactee

Pământul e un copil,
pe care universul încă
îl hrănește cu lapte.

Necanonică 14

Suferința mea cea dulce,
fără tine –
n-aș putea trăi.
Trăiesc de parcă-n orice
clipă –
aș putea muri.

  

Odă în an lumină

Universul,  

e ca o viață de floare, 

dintr-un punct ca o sămânță,

germinează, se deschide, înflorește, 

apoi, se usucă – moare,  

i se-mprăștie sămânța 

într-un infint de puncte și secunde 

mai durează până germinează toate; 

ca un camp de flori e  

Multiversul.  

                                       La Poarta Crișului, 

                                       3 Martie 2015.

*

Fericirea,
e privirea ce atinge, trupul gol,
când îmbraci al muzei rol;
și eu sunt –
puțin muiat de alcool.

Erotica-ano-timp-ului.

Aș vrea să mă întind

la umbra părului tău

și să îți mușc din pere – 

             în orice ano-timp.

Necanonică 13

Sub un ceas trăiește omul,
așteptând ziua de mâine
să-l găsească viitorul.
Toate le rezolvă somnul,

Am trăi și fără pâine,
toate le hrănește Domnul.
Doar minutul cel de mâine,
va face un om din câine,

doar să ne ajute Domnul,
de nu – toate le rezolvă somnul.

                                       Vineri 13. Februarie,
                                                  Poarta Crișului

Apăsătoare

Arbore trist,

cu funie pe creanga ta ,

cine s-a stins sub umbra ta?

Cine,

pentru o ultimă oară te-a atins 

și s-a simțit învins 

de nemurirea ta?

Umbra ți-e sumbră 

și apăsătoare.

7 Februarie 2015,

Girișu de Criș.

Necanonică 12

Inspirația ți-o dă divinul,
dar tre' s-o ajuți și tu cu vinul,
că de nu-ți rămâne chinul
și îngropi în tine spleenul.

Necanonică 11

De s-ar cerceta
iubirea în laborator,
s-ar cerceta după operă
sau după autor?

Vai ție, Eminescu.

Vai ție, Eminescu, cu ce-ai greșit
să ne fi tu amintit pe o bancnotă,
ironie-ți poartă soarta ca o anecdotă.
Te-ai fi scârbit de-a lor metodă.

Paza somnului

 

Neatinse-a tale petale,
eu le-am visat toate goale
și-nvelite în parfum de lăcrămioare
și-atinse de lăcrimioare,

m-așteptai ca pe o ploaie,
să te atingă, să te-ndoaie,
m-așteptai ca pe-o albină,
adormită pe-o perină

și cu dorul adâncit în rădăcină,
când te-am rupt
și te-am așezat în vază,
să-mi fi a somnului pază.

Iubitei mele,
Razielle.

Girișu de Criș,

31 Ianuarie 2014