Jun 26, 2016

| amorțeli metafizice |


Când ești poet și n-ai nici un folos pe lume, 
cuvântul ți-e neauzit și ființa fără nume,
cum ai putea să îți păstrezi inima tăciune

și dorul tău să se înalțe ca o rugăciune? 
  
Așteptând apa să curgă de la robinet,
sau treapta să te ridice din subteran profet 
al asfaltului, al prafului, al catalogului cu ofertele  

supermarketului. Stăpânește-ți momentele,  

nu le cheltuii cu banconotele, ci cu sentimentele. Ești pierdut, camuflat în toate evenimentele, așteptând timpul să curgă ca lumina în străzi, trotuare, 

în noaptea adâncă a sufletului, lipsită de continuare.  

Lasă-mă să fiu lumina ochilor ce caută claritatea
milioanelor de detalii, obositoare cu cantitatea 
amăgirilor; privind dintr-un punct fix amintirile,  

realul devine abstract. Ești pierdut, printre chipurile  

antagonice, în oceanul de materiale de construcții folosite, 
al ideilor noi ce sunt deja învechite...  

Lasă-mă să-ți fiu poetul tată... să-ți fiu poetul fiu... 
cuvântul meu să te-nsoțească-n viață, până la sicriu.  

Ascultă-mă! Ridică-te! Fii viu!

Duminică,
26 Iunie 2016.
La Poarta Crișului..

Post a Comment