Momente cotrafăcute,

dintr-un amalgam de cuvinte presate între foile unei cărţi vechi

aseară,

s-a scornit viforul lui dor necontrolat,
pe când mă apăsa tavanu-n pat...
s-au pierdut fire din părul tău,
tăcut,
în aşternut , în somn adâncit, cernut
prin sita Muzei proscrise, am aparţinut
visului trist, contrafăcut.


dimineaţă,

un miros de napalm bântuie camera,
îmi măsor palmele, îmi urmez liniile
neîntrerupte ce conduc la Venera,
la altarul făcut pe urmele picioarele tale;
iar profeţia spunea, despre cum vor degenera
sărbatorile tale anuale,
în penetrări anale.


noapte,

nici un cuvânt din buzele tale nu se scurge
iar ochiul alb din vis ce plânge,
închide sub pleoape,
serile mioape,
umplute de cuvinte şchioape
ce ne îmbată simţirea; se stinge,
lumina cerului cameral.... simţi cum se atinge?


(în) zi,

palmele nostre obosite de atingeri,
se divagă dezordonat,
în pat.
în aşternutul în care suntem pasageri,
blazaţi, precum nişte anonimi,
cu feţele pictate ca o pereche mimi,
ce şi-au pierdut expresivitatea.

Fragmentat

Întâiul Fragment

“[… ]

cam atât despre mine.
de vei vrea să ştii, vei mai auzii.

despre tine...
uneori mi-e dor. de cuvinte.
lucruri nespuse, lucruri neterminate.
tipic. (mie şi tuturor)
uneori mă întreb... ce nu vreau să ştiu.

spune-mi că eşti fericit şi că eşti bine.
scrie-mi.
de vei vrea. de îţi vei face timp.

cu drag, ...

p.s. şi uneori zâmbeai şi sărutai cu drag...”*

Al Doilea Fragment (Introspecţie)

un puzzle mental despre mine şi starea mea inactuală,
am o părere despre un buton setat la o psihoză mutuală,
de dor de cuvinte, nespuse, neterminate...
de mult am învăţat s-ascult tăcerea,
acum mă surzeşte, apasă cu o forţă gravitaţională neprecisă.

întrebările nu ştiu cum să le mai întreb, iar răspunsurile mele,
desori întreb... despre tine cu dor, despre sânii tăi mici,
despre picioarele fine, de pielea ta, coala mea de scris, ce n-am scris-o;
am o poftă în buricele degetelor, ce vor să atingă serpentin, trupul tău,
iar despre sufletul meu... nimic mai mult despre sufletul tău...

neperfecţiunea ta, am simţito perfectă pentru neperfecţiunea mea,
şi nu mi-am construit vreo muză, că tu ai fi fost Gala mea,
dar poate-n imaginile iraţionale din hăurile mele mentale, dormea,
silueta ta ca un fetish pentru mine. Azi suntem un tablou, iartă-mi cruzimea,
un nud sumar al amintirilor, cu multe detalii, în care ne înecăm înainte să găsim profunzimea.

*Versurile din ghilimele au fost create de Ea, ci nu de mine, urmând ca Ea să fie muza continuării mele.

B.D.S.M.

(ace analgezice, în lipsă de tutun, la nivelul coloanei vertebrale)

O halucinogenă pensulă a privirii murdăreşte pansamentul strâns legat, împrejurul venelor tale de la o mână,
o lamă între degetele tale, se adânceşte mocnit... Curg picuri din cimentul plâns, din ochii tăi până,
am clădit o armătură din vergele metalice, ce, acoperite, ne uneşte. Totală aservire sub lumina lunii, păgână,
nudul tău fluturând masturbator în oglinda neacoperită ce mă ademeneşte ca dansul ielelor.Un zeu mă-ngână,

toarnă-n paharul meu şi-al iei nectar amar cu stropi de ură, citind certificatul meu apoteozic.. şi iar mă-ngână,
eu zic "Ut puto deus fio", fără să-mi pun speranţa-n zar. M-am înjunghiat într-un ac analgezic, iar cealaltă mână,
ţinea auster lanţul în care se răzvrătea ca-ntr-un coşmar, o ea, îmbrăcată sumar în pielea năpârlită de o evă bătrână...
Aud cum calci adânc, cu tocuri ascuţite, şi unghiile lungi ce bat adânc în toc de uşă, iar privirea sadică amână

durerea divină, un bal al multor măşti ce tăinuiesc plăcerile criptate; multiplu de Bacchus, zei încătuşaţi leagănă
urlete surde; pe clape de orgă se ţese orgie-n aşternut pătat de picături de sânge, un văl de ace subţiri implantate-n coloană,
îţi scad fiecare inspiraţie, îţi adun fiecare expiraţie, în carneţelul meu de dominaţie fabricat din pielea ta cea diafană.
Iubirea-i pentru masochişti, iubito! Eu doar îţi pictez formele, ţi le ascut, îţi şubrezesc emoţiile şi-ţi gâdil tălpile c-o pană.

Aservire şi Disciplină, Dominaţie şi Supunere, Sadism şi Masochism

Versuri de pe Planeta de Concentrare

"Planeta ce nu ştiu s-o numesc, fără soare, un deşert pătat de crăpături abisale,
nopte veşnică deasupra paşilor ce pribegesc, sub privirile răuvoitoare, ce spionează-n cale, calea amăgirilor, încerc să le desluşesc chipurile, cu acele croitoare, ce croiesc zale grele din metale
la încheieturi de mâini si de picioare.
Devin învăţător pentru sine, un înţelept cu gândul mai ascuţit decât săbiile oamenilor ce ocupau în trecuturi uitate de mulţi, pământul;
nemişcat pot să mişc pretutindeni, cu ochii închişi descos perdelele de beznă de pretudindeni,
prizonerul trup, nu are naturala forţă de a menţine captiv demonul divin ce fulgeră universalul,
în dimineţile nucleare ale planetelor cu soare, unde mereu explodează ceva pe şantierele de exploatare a universului.

Haos în creierul difuz, o linişte imensă-mi înconjoară planeta de concentrare, trupul rămâne istovit, deţinut al unei găuri negre mentale, legată prin circuite astrale de alte găuri negre ce îmi transmută locaţiile în infinit;

dacă înainte eram unul acum sunt multiplu, cu diferite chipuri şi forme,
infiltrat ca zeu în religiile universale, sunt punctul de sfârşit al infinitului, ce în Dies Irae voi lumina orice întuneric, şi voi distruge orice mişcare."

Poezie extrasă din cartea "Lirica poeţilor necunoscuţi", carte găsită într-o încăpere de subsol al unuei biblioteci de pe o planetă aflată la marginea unei galxii îndepărtate. 

Orb să te caut! Mut să te strig!

I. Prolog pentru cuvinte deschise şi aripi închise.

Degete cu unghii de cuvinte apasă-n cap, împrăştiind aşchii de oboseli în fizic şi psihic,
în aşternutul său clinic, în care o simte pe cea care minte, cum îi urlă tare prin cap, la modul anarhic.
Nevoie de capac pentru canalul din gură, să nu mai curgă printre, cuvintele-ntre
dinţii pătaţi de cafea, să nu se mai scurgă-ntre şi printre penele de saltea, cantitaea de aripă stângă, cu calitatea sa că n-o să se frângă, de nici o stîncă şi nu o să cadă în nici o fantă adîncă... încă.

II. Până când?

Până când se stinge-o flacără de brichetă-n amurgul unei ţigări-ntr-o scrumieră anterioară,
la capăt de masă-n colţ de cafenea, la umbră de lumină semi-activă, într-un colţ de buze, în care apeşi o ţigară, apoi scoţi fumuri difuze; privirea intensivă cu care mă apeşi, mă roteşti, ca o rotiţă de brichetă,
mă transform în flacără pentru ţigara ta brunetă, parcă sub lumina verde a ochilor tăi.
Sculptez sentimentele noastre într-o şiră a spinării infintului nostru, ce o să se-ndoaie, dar nu o să se rupă după cum dictez stenografului deget ce ne transformă-n scenariu, trăirea...
M-am pierdut cu firea.

III. Despre cum te-am pierdut în buzunare rupte, poate în pachetul de ţigări.

Te-am pierdut, cînd m-ai abandonat aşa că m-am pierdut orfan de mine-n labirint, iar momentan, simt buzunarul rupt, finit; de căte ori în viaţă îţi vinzi sentimentele ca o curvă?
Nocturne şi reci cad priviri, neluminate de pe stâlpi, multiplii paşi, trec în cârduri, printre blocuri, baruri, geamuri.
Încerc să te caut în gânduri săpate adânc, săpate-n adâncuri, las multe gropi deschise-n care nu vreau să cad,
aşa că te caut în buzunarele-mi rupte, încerc să nu te-ating pe sfârcuri... ori degetele ori buzunarele, scad,
aşa că te caut în pachetul de ţigări, încerc să nu te-ndoi, număr ţigările din doi în doi, dar nu te găsesc cum mi-am imaginat în sânii goi.
Azi, sau poate, nici ieri n-ai existat, aşa că... îmi spionez gândul ce m-a exilat.

IV. Exilul.

Oraşul tremură-n ghearele unei dimineţi, lumini palide colorează-n ochii multora tristeţi,
conturate în linişte abiotică. Oraşul naşte activ, robotizând vieţile multora.
Oraşul clocoteşte-n cazanele unei amiezi, lumini intense clarifică sentimentele pătate de tristeţi
conturate în agitaţie biotică. Oraş brownian, pedale de acceleraţie a unei vieţi, apăsate de tălpile multora.
Pustiu aglomerat, exilat într-un exil neexilat, în care tavanul e un demon ce te-nţeapă cu lancia sa din înalt-n pat,
în patul în care îţi plângi amarnic existenţa din interior, în care îţi scurgi lacrmile-napoi să nu pătezi exteriorul altora,
ce te privesc suspicios; un tratament medicamentos... Cât poate fi de dureros?

V. Epilog.

Să mă vezi cum te caut, să mă auzi cum te strig,
Tu te-ascunzi când te caut, ţi-astupi urechile de cum te strig,
Te-ai pierdut în mine, m-am pierdut de tine...

Orb să te caut! Mut să te strig!

Deconstrucţie,

sau armonia detonaţiei lirice

Fără de lumină nu se poate construi nici o imagine, mai ales că pensule sunt închise în sertar,
aşa că am început să îmi desfac cuvintele, cu o şurubelniţă în cruce, deşurubez şuruburile instabile
din cuvinte, separ apoi literele, vocalele le pun într-o cutie de chibrituri goală, iar consoanele le-nşir pe coală de hârtie mâzgălită de praful de puşcă ce a curs din cuvintele triviale, ce nu am reuşit să le desfac, aşa că le-am spart.
Mi-au căzut câteva piuliţe din propoziţii, iar stâlpii de susţinere a frazei se clatină, sub fiecare pas, îmi simt zdruncinat fizicul mental partajat neuniform, lipsit de orice conexiune propice existenţei.

Am desfăcut un fermoar, câţiva nasturi, încă un fermoar, am dezbrăcat tot, în faţa unei oglinzi...
Am ras cu dispreţ orice fir de păr de pe cap... şi gene şi sprâncene, pe un scaun între oglinzi.
Cu unghiile încerc să desfac de pe jos parchetul, e întuneric, becul a suferit o implozie, aşa că e fărâmiţat.
Cu un ciocan bat în perete, cu tălpile calc cioburile împrăştiate de la ferestrele sparte, difeite obiecte, bucăţi de mobilă suferă o călătorie pe aripile poluate ale aerului de oraş, blocând circulaţia dezordonată. E un trafic intens.
Uşile cad, totul se decojeşte, se desface, plesneşte, se sparge, se dezintegrează; nu auzi ce frumos te scrijeleşte pe timpane sunetele mecanice ce se sparg pe înserat, aestetice, de pretutindeni, metaliceşti.

Mi-au aparut unele ciuperci nucleare la degetele de la picoare, de când umblu desculţ printre dărămături, prin beznă, uneori mai privesc cu ochii mei reci printr-o perdea murdară de paşcani, cum se dărâmă orizonturile în splendoare lor; oare ce compozitor a reuşit să compună mai frumos ca Wagner distrugerea?! Cad cărămizile de peste tot, burlane se ating cu zgomote de asfalt, accidente sinistre se întâmplă oriunde, însă redacţia ziarului e goală; a mai rămas un gazetar mustăcios ce fumează apăsat şi rescrie pentru a şaptea oară un editorial de închidere al ziarului.


E a doua zi de când Soarele sa stins. Mulţi analişti de toate felurile se gândesc dacă ar fi cazul să reânceapă numerotarea calendarului. Companiile de electricitate stăpânesc continentul. Am hotărât că de marţi o să îmi schimb planeta; circulă zvonuri cum că pe Uranus nivelul de trai ar fi mai bun. Cică e un hotel în care, pe lângă băutura ieftină de la bar, muzica jazz cântată de frumoasele negrese de pe Venus, îţi oferă o cameră cu privelişte minunată de unde poţi vedea cum se destramă universul.

Secvenţe de ploaie

A-nceput ploaia torenţială. Plouă din pământ, de prin asfalt, plouă de pe blocuri înalte,
se scurge apă de prin copaci, de pe stâlpii de iluminat... în înalt;
plouă spre cer, în bălţi violet, în norii nervoşi. Se zice că ar fi, prima furtună de prin văzduh...
Tălpi neuniforme calcă anost asfaltul ud, picături de ploaie se scurg de pe degete până pe umeri,
fără umbrelă, fără ochelari, fără joben. Ce picături frumoase-i curg pe ten,
intrată-n barul de fum, o ea, amantă a cuiva. Întregul sună lichid, până şi muzica jazz, lumina slabă, ceaţa interioară de fum ce umple paharul de rom.
Privirea unui domn dezbracă multe femei, schiţează nuduri de la o masă de lemn,
gânduri inundate de prea multe ploi. Vorbeşte, se crede-ntre prieteni cu toţii artişti,
povestind despre tendinţele din artă. Mulţi privesc năuciţi de cap, o singură siluetă a unui bărbat,
la o masă, şi gălagia unor oameni ce povestesc în contradictoriu. La chelneriţe le zâmbeşte de sub mustăţi, c-o poftă de atingere.
Pe geam se scurge apa-n sus, pâlpâie luminile exterioare... interior gălăgios.

Uşa se trânteşte în urma unei siluete, prinzând degete de ploaie-n toc, încercând reatingerea pământuli.

Eu-ul ieşea dintr-o sală de cinema, pe stradă, printre stropi de ploaie ce i se ridicau pe faţă.

cresc alte flori de mucigai... peste florile vechi de perete

Lui Tudor Arghezii

Am scris cu unghia murdară, adânc crescută-n tencuială,
pe un perete de igrasie, cu mâna mea cea goală,
sub bezna neonului, exilat în pustietatea camerei,
cu puterile-mi neajutate
nici de bătrânul, nici de şarpele, nici de vulturul,
care au crescut, sub toiag, cu venin, sub ochii asasini ai cerului,
un imperiu etern infern - sau - industializarea uitării de sine.
Sunt rânjetele lugubre vărsate de Cronos,
versuri albe de înhumat,
însetat de apa, de fumat,
şi de foametea... ce-ţi umblă limba-n scrum,
e muzica divinului de-acum.
Când mi s-a rupt unghia de zeu,
am lăsat-o-nfrigurat să crească
şi nu a mai crescut -
sau poate întruchipare de demon, pe chip şi-a cusut.

Era obscuritate. Ploaia steriliza exteriorul cangrenos al camerei,
iar mâna mă durea ca o gheară a fiarei
incapabilă să se strângă.
Şi m-am condamnat să scriu mult mai adânc cu unghiile de la mâna stângă.

Fetiș

De pe buzele cu care din când în când mă alinţi,

am sorbit picături negre de cafea amară,

am muşcat carnivor limba cu care mă minţi

şi sunt la fel de mut, acum, în compania ta bizară:

avem mâinile legate cu sfoară

şi strigătul de seară.

O cameră cu pereţii de sticlă, prin care mulţi ignoranţi

ne privesc, la fel de pervertiţi, de-afară.

Printre cioburi transparente, stă corpul tău întins pe dorinţi,

legată de picioare, de mâini, pe lângă sâni cu sfoară,

un foc de brichetă şi picături de ceară

şi strigătul tău de seară.

Oboseală nefirească ş-un fum sinuos de ţigară; nu poţi să renunţi,

nu poţi să refuzi, nu poţi să nu vrei, orice sclipire vulgară;

cu nervi te ating, te muşc atât de tare pe cât de mult mă minţi

şi nu zic nimic; stau trist, în compania ta bizară

îţi privesc picioarele legate cu sfoară...

şi nu-ţi mai aud - strigătul de seară.

Divanul Devianţei

Nihil. Cuvântul de azi, nobilu sânge şi la scurs pe un pansament, în van
Eu, cel de azi, îmi mâzgălesc gândurile frustrate pe un tavan;
Versul de azi, se dărâmă... iar nimeni nu mai compune nimic la pian,
Iar gaura neagră din creier, se mărşte azi. Ne descompunem cu fire cu tot, întinşi pe-al devianţei divan.

Mă cutremur, cum tremur...

Cuvintele parcă sunau mai bine ieri, când ascultam, divinul sunet de pian,
Iar eu, cel de ieri, visam un coşmar românesc, în umbre de decor bacovian.
Oamenii s-au reîntors la peşteri, sărmani saltimbanci; am să devin un cal troian, fără speranţă, sau poate un profet, la fel de mincinos pentru ei, bolnăvicios precum un Cioran.

Şi iar mă cutremur, cum tremur, blestemat cutremur.

Un circ absurd; maimuţe jalnice, se fac de rîs, se fac de plâns. Nu e nici un muzician,
în stare să atingă clapele unui pian, pe notele tragediei universului nostru orfan.
Oamenii s-au reîntors la peşteri, sărmani saltimbanci; am să devin un cal troian,
iar gaura neagră din creier, se măreşte azi. Ne descompunem cu fire cu tot, întinşi pe-al devianţei divan.

Tetrada: Le collectionneur de papillons (solfangeren av sommerfugler rødt)

I. Despre Curva Cheală



Intimitatea unei camere, ne lasă dezbrăcaţi, pe parchetul tare, de lemn de cireş,
lumina e stinsă; prin perdea intră stropi de seară de vară, iar praful ridicat ca nişte pânze de fum,
ne surprinde cu diferite forme, care devin amorfe sub valurile ce corpurile noastre le fac simultan.
“Nu aprinde lumina, iubito,” doar nu vrei să umplii de frică fiecare fulg de praf, or să se aşeze speriaţi pe mobilă, sau poate or să facă infarct;
stăteam amândoi, îmbrăţişaţi desenându-ne cuvinte de dragoste pe corp, cu litere mari şi aplecate,
iar limba mea cu tuş violet, se plimba pe şira spinări, iar limba ei cu tuş roşu, se juca violent.
Ea... cheală... cu perciunii roşii şi lungi, ciudat pictată pentru secvenţa mea de film, scurt metraj,
cu ochii ei verzi, şi buzele roşii de sânge, cu sânii ei, micuţi şi ascuţiţi cu graţie feminină;
priveam tatuajul ei, compus din trei fluturi surprinşi în zbor dezordonat, pe coapsele ei timide.
Împreună fumam din ţigara mea, sorbea fumul ieşit din gura mea, apoi îl sufla încet înapoi; te muşc de buza de jos,
tare, încât să simţi durerea, ce mi-o transferi apoi, la buza de sus...
Apoi simt prin piele, unghiile ei lungi şi sterile, ce scot picuri de sânge fierbinţi,
Iar buzele ei calde sorb, picătură cu picătură, lăsând urmele, descrise de anumite plăceri,
formăm un fluture în unirea noastră, eu deaspra, iar picioarele ei arcuite peste mine, ca nişte aripi…
Te pozez apoi, dezbrăcată pe scaunul de lemn, în lumina slabă, iar tu te ruşinezi, se vede în obrajii tăi;
“Te iubesc”, iar ea răspunse “Serios, mă iubeşti?! Şi eu, te iubesc!”
Serpentin se jucau vârfurile degetelor mele peste sânii ei, micuţi, şi deseori mă înţepam în ei,
Reflectoarele suflau lumini reci peste noi, iar podeaua rece - parchetul de cireş - prea goală şi ruşinoasă la rândul ei.
Iar lacrima îşi făcea loc pe obrazul ei, murdărită de rimelul negru, dar ea zâmbea, iar ochii îi străluceau,
Sclipiri cu cozi lungi până în ochii mei. Ne închidea camera în ea, la douăzeci şi patru de cadre pe secundă;
lungiţi pe o parte, ea sprijinită pe cot cu genunchii îndoiţi în faţă, iar eu în spate, cu o mână pe sânul ei,
o pătrund între picoarele deschise, schimbând apoi poziţii, în diferite secvenţe lungi, prin care ajungeam la sodomie.
Sună un telefon : “Alo! Da,” răspunse ea.
“Vreau să te fut, să mă implori să te fut! Curvo! O să îţi pară rău, pentru tot!" Un râs necontrolat...
Telefonul căzut pe lângă, ţinându-se în cablul ondulat, şi mâna ei întinsă pe jos, sunetul întrerupt şi ocupat,
disturba liniştea, în care o priveam cu milă, doream sa capturez imagine, să opresc momentul.
Să vezi curva cum plânge, goală, învelită doar în păcatele ei, în lacrimile pătate de rimelul negru şi mereu,
căzută la picioarele vreunui client, meschin, ce îşi lăsa urmele de spermă pe buzele ei, pe obrajii ei...
Iubire?! Când, am început să te iubesc, să fie oare, atunci când îţi iubeam forma, sau am pătruns,
acolo unde, nici măcar un client nu a reuşit, am urmărit cursul unei lacrimi, atât de intens...
E târziu, o privesc prin display-ul camerei de filmat, căzută de pe tocurile ei impunătoare, pe care alădată,
îşi umbla trupul graţios, într-o rochie de catifea cu dantela neagră, pe scena de la Teatrul De Seară.
E târziu, acum trebuie să plec, să fac loc următorului client, ce va veni, imediat... iar ea, curva mea iubită...
Cheală, cu perciunii uzi de lacrimi amare, cu un halat transparent, mă conducea la uşă, tristă... cu ţigara subţire,
subţire şi lungă, cu ochii roşii lăcrimaţi închizând uşa după mine... căzută apoi cu spatele pe uşa rece, ghemuită şi fumând.