Camera Torturii I

închid încet, după ce trec, uşa după mine,

în camera torturii, să plâng amar cu tine;

privesc spre lumânare: ard, aprins de dorinţă,

blestemat să putrezesc în ea, obişnuinţă.

parcă te văd în patul alb, în extaz scăldată,

învelindu-ţi sânii goi-n pătură ruşinată;

sorbind paharul plin de vin, sorbind din ţigară,

şi plâng şi râd şi mor acum, când curge numai ceară.

mă scufund în podea, pământul muşcă picioare,

privesc un soare sinucigându-se-n zare;

doar umbra ta, mai domneşte pe ceru-ntunecat,

îmi plâng sufletul trist, ce stă la colţ abandonat.

în camera torturii, mă pierd în rugăciune,

îţi simt răsuflarea rece, care mă supune;

aud cum tremură încet, coarda ta vocală,

cum ea mă-ndeamnă să înghit otrava cea amară.

ochii-s vineţi-n orbite, păru' negru-i uscat,

tu, înger ruinat al morţii, m-ai îmbraţişat;

un sărut de smoală, aprinde buzele noastre,

în eclipsă ne unim la fel ca două astre.

reîntâlniţi într-un deşert, zidit în cărămizi,

acoperit fiind, de plumb turnat în loc de grinzi;

în camera torturii, să plâng amar cu tine,

închid încet, după ce trec, uşa după mine.