Mar 21, 2010

Maşinaţia dezaripării totale (spre poema atingerilor)



"Gutta cavat lapidem, non vi sed saepe cadendo." Publius Ovidius Naso
"Stropul face o gaură în piatră, nu prin forţă, ci prin cădere repetată."

Necunoscute-mi devin aripile dispreţuitoare,
ce-mi îndurerau uneori coloana spiritului mut şi timorat;
crispate-n întinderi lungi, cu penele unse de stropii din soare
ce pare-mi-se că-mi topeau încheieturile,
în timp ce-mi atingeam înălţimile...

Nu ai văzut din ploaia de pene de foc, nici stropii de ceară?!

Suspendate stau aripile-n sfori, şi se întind-n zori ca lumina
palidă din ochii acelor călăi mascaţi ce trag de sfori,
semănând seminţele durerii la articulaţii;
să-i fi văzut mestecând oase... scrâşnind din dinţi
şi scoşi din minţi, de roţile ce-mi întindeau durerile-n

colana infinitului spre cer, şi nori, cu tălpile lipite de asfalt...

Muzele, cu ciocurile-necate-n penele-mi arse, se ciocnesc în cădere
de titanii ce mărşăluiesc pământurile cetăţii noastre moderne.
Auzi cum se recită Tristele lui Ovidius la spuma mărilor negre,
în timp ce aripile-mi sunt înstrăinate,
vândute pentru pernele lor, pentru visele lor.

Trupul dezaripat sta sleit de puterile întinse dezordonat pe podea.

M-aţi ridicat şi m-aţi închis-n cumplita fecioară de fier,
m-aţi mutilat! Mi-aţi înţepat ochii împotriva luminii;
în beznă, cu braţele-nţepate-n acele adânci
şi din picioare şi din piept, încât să nu m-omoare;
ooo, de mi-ar curge din răni, a absintului licoare,

să-mi aline apropierea de voi...


Post a Comment