Frânturi din jurnalul ultimului om

(Salvador Dali - Geopoliticus Child Watching the Birth of the New Man, 1943) 
Scrisul meu nu are o formă anume și nici un sens, având în vedere că locuiesc într-o pâlnie gigantică la un etaj superior. Sunt singurul om, pe plaja de tablă, cu multă rugină ce ține loc de nisip, iar mâinile, la fel şi picioarele, sunt prinse în lanţuri, legate cu sârmă oţelită. Ca un om singur ce sunt, îmi place să observ. E cald, tabla arde, bucăţile de rugină la fel. E cald, aerul e sărat, adierea vântului e aridă. Mă decojesc ca un ou, coaja se crapă, bucată cu bucată, fisuri adânci, fante negre pe cutia craniană. Din corpul meu de metal, se desprind plăci de diferite mărimi, ruginite, care cad cu sunet grav, uneori ascuţit.

 Nu mă pot mişca, urechile mele sunt ţinta sunetelor haotice, ce zgârie timpanele pâna la nebunie. E al treilea an cu un singur anotimp, nişte stropi de ploaie nu au mai curs de mult, nici măcar norii nu s-au mai format de multă vreme... un soare mâhnit şi o lună clară, un ochi de gheaţă al nopţii. Nu sunt în stare să fac diferenţa între vis şi real, deşi visul e mult mai intens şi mai complex decât orice chestie ce o ating, deşi chestia aia ar putea fi o parte din corpul meu, nişte lanţuri, sau orice obiect decorativ aflat în perimetrul meu trasat de nu ştiu ce zei mâhniţi. Aş putea gândi, dacă gândurile nu m-ar schingiui şi orice aş gândi nu ar mâhni şi mai tare zeii; uneori contemplam blasfemia.

În memoriile mele se păstrează un pasaj nocturn, în care, sub ochiul de gheaţă al anului nopţii, anul în care un zeu groaznic şi-a propus să mă pedepsească cumplit... a oprit soarele în loc. Atunci, fantome ale trecutului apăreau deseori, nişte femei, cu corpuri atât de atrgătoare, goale, cu buclele lungi, cu ochii sclipitori, cu sânii de diferite forme, păşeau uneori în depărtări, uneori foarte aproape de mine, nu puteam să le ating, putea doar să le văd, să le memorez, să le doresc, să plâng cu dor de corpul oricărei femei, cât de urâte, pe care aş putea să o ating. Gândurile mele erau într-o mişcare haotică deşi practic nu prea legam bine cuvintele, nici la nivelul mental, căci mult mai încolo am reînvăţat cuvântul şi valoarea lui, iar mult mai târziu am învăţat să scrijelesc cu unghiile porţiunea de metal din perimetrul meu vital; aş putea zice că dorm pe amintiri, deşi nu îmi aduc aminte când am dormit cu adevărat în ultima vreme. Pierd ideile se pare... Oricum fiind ultimul om, măcar nu am alţii critici decât zeii, care oricum mă urăsc, mă pedepsesc, mă lipsesc de fericire; m-am gândit odată, că un zeu ar putea să îmi şteargă până şi bucuria scrisului, să îmi şteargă memoriile, bine conservate până acum, sub paşii mei, m-am speriat şi am încercat pe cât posibil să nu mă mai gândesc la chestia asta, să nu cumva să mă audă vre-un zeu şi să râdă de mine, meschin. Momentan sufăr de o foamete existenţială, mă revolt din orice şi deabia aştept sfârşitul zeilor, când o să pot să rup lanţurile şi să păşesc liber, pe plaja de tablă şi să privesc universul, făcând cerc după cerc pe margine pâlniei şi să privesc universul, stelele, constelaţiile, galaxiile. La un momendat ştiu că se vor naşte alţi oameni, iar eu... nu o să mai fiu ultimul om, poate doar primul.


Ut puto Deus Fio!